DIMENSIUNEA  SACRĂ  A  DEMNITĂŢII  UMANE 

                                                                                            Dr. Mihaela  MURARU – MÂNDREA
 

Omul prin natura şi demnitatea sa, se deosebeşte de toate celelalte alcătuiri, fiind în acelaşi timp legat de ele prin consistenţă materială dar deosebit, prin accesul la lumea spirituală. Omul este după filozofia greacă un rezumat şi o reprezentare în mic a lumii celei mari (macrocosmosul).

Sfânta Scriptură vorbind despre crearea omului reliefează trei adevăruri referitoare: la originea omului, la constituţia firii omeneşti şi la rostul omului în ansamblul creaţiei şi în faţa lui Dumnezeu ca chip şi asemănare a Sa.

Societatea umană într-o continuă metamorfozare privind spre Dumnezeu, alcătuindu-se cu binele sau răul a evoluat într-o direcţie clară numită: LEGE, care în ebraică este Tora ce mai semnifică şi învăţământ.

Ultima creaţie dintre făpturile lui Dumnezeu, omul prin natura şi demnitatea sa, se deosebeşte de toate celelalte alcătuiri fiind în acelaşi timp legat de ele dar şi de lumea pur spirituală. El ocupă locul de mijloc dintre aceasta şi lumea naturala, aparţinând cu sufletul de prima şi cu trupul de a doua. Omul este întretăiere dar şi sinteză a acestor lumi sau după filozofia greacă un rezumat şi o repezentare în mic a lumii celei mari (macrocosmosul).

Învăţătura ortodoxă bazându-se pe Sfânta Scriptură vorbind despre crearea omului reliefează trei adevăruri în acest sens, referitoare la originea omului, la constituţia firii omeneşti şi la rostul omului în ansamblul creaţiei şi în faţa lui Dumnezeu ca chip şi asemănare a Sa.

Ca fiinţă reala vie, omul vine în mod esenţial în existenţă prin suflarea lui Dumnezeu având o poziţie specială prin rolul pe care îl are de îndeplinit faţă de natura din care şi-a luat trupul, în raport cu Dumnezeu dar şi cu sine însuşi. Faţă de Tatăl Ceresc poziţia şi misiunea omului se determină în legătură cu scopul creaţiei în general. ,, Cu ştiinţa înţelegerii i-a umplut Dumnezeu pe oameni, şi bune şi rele le-a arătat. Pus-a ochiul Său peste inimile lor ca să le arate mărimea lucrurilor Sale. Pusu-le-a ştiinţă şi legea vieţii le-a dat-o moştenire. Legătură veşnică a făcut cu ei şi judecăţile Sale  le-a arătat” (Înţelepciunea lui Iisus Ben Sirah XXVII,6-10).

În raport cu natura şi cu întreaga creaţie misiunea omului este de a reprezenta lumea în faţa lui Dumnezeu şi de a fi reprezentantul lui Dumnezeu în ea, stăpânul ei prin puterea dată de Dumnezeu spre a o duce la desăvârşire.

Omul nu este o fiinţă izolată ruptă de creaţie ci prin natura sa este legat de ansamblul lumii. Întreaga creaţie aşteaptă slava viitoare care trebuie să se descopere în fiii lui Dumnezeu (Romani VIII,18-22). De aici rezultă misiunea specială a omului faţă de creaţie: desăvârşirea şi îndumnezeirea lumii spre a nu cădea în nonexistenţă. Iată, fiinţa şi existenţa omului au un sens cosmic, creaţia întreagă un sens antropologic.

Societatea umană într-o continuă metamorfozare privind spre Dumnezeu, alcătuindu-se cu binele sau răul a cunoscut diferite etape, una fiind aceea a captivităţii aducătoare de moarte şi sclavie, izvor faptic al libertăţii şi demnităţii umane. Glisarea de la captivitate şi umilinţă la libertate şi demnitate s-a făcut în timp prin învăţare, într-o direcţie clară numită:: LEGE.

Termenul ebraic pentru lege, care mai semnifică dealtfel şi învăţământ, direcţie, este Tora.

Pentru poporul exilat al Israelului Tora reprezenta corpul de doctrine, scrise şi orale aduse din trecut, revelaţia mozaică, alături de care mai existau paginile profetice şi psalmii, relicvele vieţii lui naţionale de odinioară.

Această ,,lege înflăcărată” s-a constituit într-o frontieră de foc a poporului evreu în interiorul căreia, acesta şi-a desăvârşit personalitatea supunându-şi viaţa controlului Torei, stipulaţiilor scrise ale codului mozaic şi aplicării lor practice având ca rezultat: Talmudul.

Talmudul poate fi considerat ca un îndreptar existenţial în devenirea omenirii întru libertate şi demnitate prin preluarea învăţăturilor dezvoltate aici de gânditorii, educatorii şi filozofii lumii aparţinând diferitelor popoare de-a lungul timpului.

Principiul fundamental al antropologiei rabinice este că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, fiind superior celorlalte creaturi, marcând astfel punctul culminant al operei creaţiei. Având chipul creatorului el este mult-iubit fapt care îi dă o importanţă supremă în alcătuirea universului. ,,O singură fiinţă omenească este egală cu întreg universul”(A.R.N.,31).,,Omul a fost creat întâi ca un singur individ, pentru ca să se ştie că celui care suprimă o singură existenţă Scrierea Sfântă i-o va imputa exact ca şi cum ar fi distrus întreaga lume; de asemenea, să se ştie că celui care salvează o singură existenţă Scrierea Sfântă i-o socoteşte ca şi cum ar fi salvat întreaga lume” (Sanh., 4,5).  

Jignirea unui om înseamnă o ofensă adusă lui Dumnezeu iar porunca ,,Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Levit.,19, 11) este un principiu capital al Torei. ,,Să nu spui niciodată: Întrucât eu sunt dispreţuit voi dispreţui şi eu pe aproapele meu; întrucât eu sunt blestemat, îl voi blestema şi eu pe aproapele meu”, rostind aşa este dispreţuit Dumnezeu pentru că ,,Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său”.(Geneza R., 24, 7)

Omul este în parte divin, dar, pe de altă parte, el este şi pământean. ,,Toate creaturile care au fost formate din cer sunt, trup şi suflet, de origine cerească; toate acelea care au fost formate din pământ sunt trup şi suflet, de origine terestră, cu excepţia omului, al cărui suflet vine din cer, iar trupul din pământ” .

Dumnezeu tratează echitabil creaturile sale dat fiind că dreptatea este un atribut al său, este cea care reglementează în mod necesar guvernarea divină a fiinţelor omeneşti. Orice om este obligat să creadă că Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei buni după meritele lor şi-i pedepseşte pe cei răi proporţional cu greşelile lor. Aceasta este, efectiv, doctrina generală a Talmudului. ,,Nu există suferinţă acolo unde nu este nedreptate” (Şab., 55a). ,,Toate judecăţile Sfântului Unic (binecuvântat fie El!) au ca bază: cum e fapta şi răsplata”. (Sanh., 90a). 

Dintr-un verset al Ecclesiastului: ,,doi preţuiesc mai mult decât unul” rezultă că este mai bine să ai relaţii de societate, în acelaşi spirit pronunţându-se şi: ,,Nu te despărţi de comunitate” sau ,,Spiritul unui om trebuie să se pună la unison, în chip armonios, cu cel al aproapelui său”.

,,Printre oameni există patru caractere. Acela care zice: Ceea ce este al meu, este al meu, şi ceea ce este al vostru, este al vostru; omul acesta are un caracter neutru, într-un fel asemenea oamenilor din Sodoma. Acela care zice: Ceea ce este al meu, este al vostru, iar ceea ce este al vostru, este al meu, omul acesta este un bădăran. Cel care zice: Ceea ce este al meu, este al vostru, iar ce-i al vostru, este al vostru, omul acesta este un sfânt. Cel care spune: Ce-i al vostru este al meu şi ce-i al meu este al meu, acest om este un rău”.(Avot, 5, 13)

 ,,Care este cariera dreaptă pe care trebuie s-o aleagă un om? Aceea pe care o simte onorabilă pentru el şi care îi aduce în acest fel cinstire din partea omenirii”. ,,Cine este onorat? Acela care onorează pe alţii”

Talmudul conţine şi anumite reguli de conduită: ,,Să fii supus faţă de superior, amabil faţă de omul care te roagă ceva şi să-i primeşti pe toţi oamenii cu bunăvoinţă”. ,,Un om trebuie să pună totdeauna în răspunsurile sale blândeţea care dezarmează mânia, măreşte pacea cu fraţii săi şi cu relaţiile sale, cu toţi chiar şi cu păgânii de pe stradă, în aşa fel încât să poată fi iubit acolo-sus, popular pe pământ şi plăcut aproapelui său”

Stabilitatea şi fericirea unei comunităţi sunt asigurate dacă ea are o temelie paşnică. ,,Trei sunt lucrurile graţie cărora se menţine lumea: adevărul dreptatea şi  pacea, aşa cum s-a spus: judecaţi în porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii”.

Din tot ce s-a menţionat până acum se poate observa elocinţa ecumenică, bazată pe partea comună a  religiei creştine şi a religiei mozaice: Dumnezeu şi creaţia Sa: omul.

Tatăl Ceresc a transferat valorile fiinţei Sale nemărginite, creaţiei umane, întru duhul Sau şi slava Sa şi astfel omul limitat ca fiinţă terestră, materială, s-a înscris pe o traiectorie ascendentă în atingerea demnităţii divine  creându-şi valori ce par proprii, bazându-şi perfecţionarea până la sacralizare, pe gândirea dată de Creator sub formă de principii mai mult sau mai puţin religioase în această etapă de dezvoltare a sa.

Iată că mileniul trei se pregăteşte să rescrie o nouă spiritualitate a comuniunii divino-umane: umanismul.  Esenţa acestuia constând în afirmare omului în Dumnezeu de către Dumnezeu, nu fără Dumnezeu şi nu contra lui Dumnezeu. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                Umanismul trebuie să afirme valoarea veşnică, unică şi infinită a fiinţei umane, să descopere legătura profundă între libertate, demnitate şi sfinţenie. Libertate în spaţiul iubirii eliminându-se egoismul şi autosuficienţa.

            Umanismul poate fi maximal când identifică libertatea şi iubirea, umanizarea şi sfinţenia ca fiind vocaţia şi idealul îndumnezeirii. Pocăinţa şi iertarea fiind acte de înoire spirituală şi umanizare.

            Umanismul autentic şi maximal asociază şi identifică libertatea şi comuniunea dragostei între oameni ce nu trebuie să despartă libertatea de responsabilitate.

            Umanismul poate fi ecumenic, trebuind să descopere sensul sacru al vieţii umane şi al creaţiei, pentru a putea aduce speranţă viitoarelor generaţii.