PERSONALITATEA REGINEI MARIA ŞI                                 RĂZBOIUL PENTRU REÎNTREGIREA NEAMULUI

                                                                                                             Drd. ing Emanuel IACOB      

„Surâsul său luminos a strălucit în tenebrele Primului Război Mondial, Maria a României s-a remarcat prin eroism şi majestate. Ea a fost mama răniţilor şi sufletul Românie (Philippe  Delorme )

Personalitate marcantă a istoriei României, Regina Maria (1875-1938), este unul din corifeii înfăptuirii României Mari. Străină într-o ţară străină, a dovedit ca şi unchiul ei Regele Carol I, un real interes pentru problemele ţării şi nevoile acesteia, fapt ce   i-a atras dragostea poporului său care a supranumit-o ,,regina soldat” sau “mamă a răniţilor”.

Principesa Maria s-a născut în  29 octombrie 1875, la Estwell Park în Kent, ca fiică a ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria, şi a ducesei Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru al II-lea. Prin urmare, Prinţesa Maria era nepoata Regelui Edward al VII-lea  şi verişoară primară a Ţarului  Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea.

În zorii zilei de 4 februarie 1893, Prinţul Moştenitor Ferdinand, şi Principesa Maria de Marea Britanie şi Irlanda,  sosesc la Bucureşti, de la Castelul Sigmaringen din Germania, unde la 29 decembrie, cei doi se căsătoriseră[1] .

Fire neconformistă, principesa Maria, va  intra la scurt timp dupa venirea în ţară, în gura presei şi a opiniei publice, datorită unor scandaluri amoroase, sfidând etica de la curtea regală[2]. Aceste lucruri au dus la răcirea relaţiei principesei cu unchiul său regele Carol, dealtfel o fire foarte rigidă şi cazonă.

Mai târziu (1914), devenind regină, avea să se destăinuie la căpătâiul marelui ei unchi:,, Nu  te teme unchiule, iţi vom duce vitejeşte opera mai departe… Da,  unchiule, voi încerca să fiu cum ai fost tu, credincioasă până la moarte, să-ţi iubesc ţara cum ai iubit-o atâţia ani îndelungaţi; cu Voia Domnului îţi vom duce opera fără a ne teme’’[3].

 A fost un artizan înfocat al intrării Romaniei în război de partea Antantei, în vederea unirii provinciilor româneşti cu patria mamă. La  17 august 1916, România intra în război alături de Antanta. Avea să fie una din cele mai importante decizii din toată istoria poporului nostru. România avea să mobilizeze un număr de 1.083.000 de soldaţi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 45 de ani, aproximativ 15% din totalul populaţiei sale (Vulcănescu 1998, p….).

Regele Fredinand, adresează ţării următorul mesaj: “Români, Războiul care de doi ani a strâns tot mai mult hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că, pentru viitor, numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. După vremi îndelungate de nenorociri şi grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să  întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, Unirea românilor de pe cele două parţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi de pe plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, în virtuţile, în vitejia noastră, stă putinţa de a le da dreptul ca într-o Românie întregită şi liberă, de la Tisa până la Mare , să propăşească în pace, potrivit destinelor şi aspiraţiile gintei noastre.’’(Kiriţescu 1989, vol I, p.390).

 În noiembrie 1916, armatele Puterilor Centrale încep înaintarea, spre Valea Jiului şi Oltenia, ajungând în Muntenia; la sud, trupele germano-bulgare trec Dunărea, îndreptându-se către Bucureşti. O ultimă încercare de rezistenţă a trupelor române pe Neajlov este sortită eşecului. La 12 decembrie 1916 Consiliul de Miniştri aprobă transferul Tezaurului Naţional  către Rusia, iar la 12 – 14 decembrie,  în gara din Iaşi acesta este îmbarcat şi sigilat in 17 vagoane de tren având ca destinaţie finală Moscova[4]. Un al doilea transport cu valorile BNR precum şi a altor instituţii publice şi private s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, însumând 24 de vagoane, din care trei reprezentau valorile Băncii Naţionale.[5]

Dezastrul de la finele anului 1916, când guvernul şi toată administraţia ţării s-au retras la Iaşi, a reprezentat pentru Regină o grea piatră de încercare.[6] Gesturile sale umanitare au avut rolul de a mai atenua pe cât posibil suferinţele şi nevoile românilor. Va lua parte efectiv la constituirea ambulanţelor şi spitalelor militare pentru răniţii de pe front.

Anul 1917 avea să fie unul din cei mai grei ani pentru întregul popor român. Au loc marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, unde ostaşii noştri s-au acoperit de glorie. Era în joc fiinţa neamului românesc. Referindu-se la bătălia de la Mărăşeşti, unul din adversarii noştri, şi anume Generalul german von Morgen va nota în memoriile sale: „împotrivirea românilor a fost neobişnuit de dârză şi s-a arătat prin 61 de contraatacuri în cursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit germanilor pierderi foarte grele.’’ [7]  Trebuie menţionat faptul că, în acea vară fierbinte a  anului 1917, pe teritoriul României se găsea una din cele mai importante concentrări de forţe militare din Primul Război Mondial: 9 armate, 80 de divizii de infanterie şi 19 de cavalerie, totalizând 974 de batalioane, 550 de escadroane, 923 de baterii de artilerie. Efectivele umane însumau aproximativ  800.000 de combatanţi şi 1.000.000 rezerve.

 Pentru Regină, a fost anul deznădejdei, al greutăţilor şi  al speranţelor năruite. Cu toate acestea, reuşeşte să treacă pragul disperării,  forţa sa mobilizatoare triumfând. Cuvintele sale descriu cel mai bine starea sa de spirit:    “Pastrez întreaga credinţă în dreptatea cauzei noastre şi în victoria ei finală, singurul lucru care mă împiedică de a striga tare cu durere. „Ţara mea” va fi ţara mea chiar şi dacă o soartă prea tare pentru mine mă va smulge de pe ultima bucăţică de pământ. Simt că mă voi întoarce. Trebuie să mă întorc„(Iorga 1996, p. 112  )

Generalul Brethelot notează în memoriile sale: „Regina Maria mă primeşte cu un zâmbet fermecător, înconjurată de fiicele ei, prinţesele Elisabeta şi Mărioara, şi de doamnele de onoare. Sunt obligat să reiau aceeaşi temă şi să enunţ din nou raţiunile care mă determină să fiu încrezător. Dacă descurajarea cuprinde şi Curtea, nu mai e nimic de sperat.

De acolo trebuie să plece Încrederea şi Credinţa. Descopăr cu plăcere un ecou în vorbele Reginei, e de bun augur !” (Gen. Henri Berthelot, 2000, p. 71) [8]

          Zi de zi, înfruntând cele mai grele condiţii, inclusiv epidemia de tifos, aceasta s-a aflat prin spitalele pline cu soldaţii răniţi întorşi de pe front,  sprijinindu-i moral şi material. Ulterior, avea să  noteze în jurnalul său: ,,Din zori până în amurg umblam printre ei, pretutindeni, oriunde ar fi fost, prin orice murdărie sau primejdie de infecţie. Niciodată nu mi-am astupat urechile în faţa unui strigăt de ajutor’’. (Regina Maria 1999, vol III, p…..). Constantin Argetoianu avea să noteze în memoriile sale: “ în perioada 1914-1918, a fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de mângâiere. O găsim în tranşee printre combatanţi; o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare; printre răniţi, printre bolnavi; o găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă bine. N-a cunoscut frica de gloanţe sau de bombe, cum n-a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa des inutile provocate de dorinţa ei de mai bine. Regina Maria a dat astfel, dovadă de mai mult patriotism cât ar fi încăput într-un român adevărat”.[9]

Ambasadorul Franţei, Contele Saint-Aulaire, scrie: “În fiecare dimineaţă, regina, în uniformă de infirmieră, însoţită de o doamna de onoare şi de un grup de brancardieri voluntari se ducea la gară pentru a-i primi pe răniţi. Uneori, când se deschidea uşa unui vagon, se constata că nimeni nu mai mişca. Soldaţii răniţi sau refugiaţii bolnavi au murit de frig. Regina şi femeile cele mai elegante ale societăţii româneşti înfruntă moartea şi, ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depăşesc oboseala unei zile, nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu.”

 Participă la întruniri cu membrii guvernului, are chiar diverse consfături şi informări cu generalii armatei între care Constantin Prezan, Alexandru Averescu, Traian Moşoiu şi Ieremia Grigorescu. Acestora le insufla atât prin  tăria sa de caracter cât şi prin propria-i  personalitate, imboldul necesar pentru a continua lupta mai departe.  Totodata, Regina Maria duce o intensă activitate de propagandă naţională în rândul soldaţilor de pe front, îmbărbătându-i prin diverse articole publicate în ziarele ce ajungeau în prima linie.  În acelaşi timp, continua inspectarea unităţilor militare încartiruite în oraşele Moldovei.  Dezmembrarea armatei imperiale ruse care lupta pe frontul de est a avut un impact devastator asupra reginei. Considera acest fapt un act de ,,mare trădare’’.[10] Se deplasează pe front şi încearcă să îmbărbăteze trupele ruseşti în pofida propagandei din ce în ce mai intense a bolşevicilor. Trupele ruse, influenţate de un puternic curent comunist, crează lângă Iaşi un grup reacţionar ce avea drept scop înlăturarea regelui Ferdinand, asasinarea comandantului Scerbacev, precum şi instituirea unui regim sovietic în România. La 21 decembrie trupele reacţionare pun la cale un complot împotriva comandantului rus, care eşuează. Acesta cere sprijinul Armatei Române pentru a distruge această facţiune comunistă. Guvernul aprobă cererea, urmând ca trupele române să-i dezarmeze pe soldaţii ruşi, expediindu-i peste Prut, fapt care a determinat  intrarea României în conflict deschis cu noua putere bolşevică de la Petrograd, aceasta dispunand arestarea reprezentantului României în capitala rusă, Constantin Diamandi.

  O anecdotă spune că la vederea reginei, un soldat rus rănit exclamă: ”Dacă am fi avut o împărăteasă ca tine, am fi păzit-o şi am fi murit pentru ea”.

Regina Maria va continua buna tradiţie a predecesoarei sale, publicând lucrări atât în presa vremii cât şi în străinătate.  Una dintre lucrările de referinţă ale Reginei Maria este lucrarea intitulată „Ţara mea”, scrisă în anul 1917 şi tipărită la Iaşi. Tradusă din limba engleză de Nicolae Iorga, cartea a fost scrisă  la cererea presei britanice, care dorea să cunoască atmosfera şi viaţa din ţara noastră. Regina a oferit în cele două volume ale cărţii informaţii despre întregul teritoriu al României, geografie, viaţa economică şi socială, dar şi despre cultura şi obiceiurile românilor.

 Având calitatea de înaltă patroană a Crucii Roşii, Regina Maria instituie  în anul 1917, Ordinul Crucea Regina Maria. Ulterior, prin strădaniile sale avea să înfiinţeze o şcoală de infirmiere,  inaugurarea având loc la 13 noiembrie 1930, la sediul Societăţii Crucea Roşie.

După încheierea războiului,  la insistenţele Regelui, va pleda în mod strălucit cauza României în faţa Aliaţilor la Conferinţa de Pace de la Paris.[11]

Înzestrată cu o vastă inteligenţă, dar şi cu o bogată cultură politică, ea a reuşit ceea ce întreaga delegaţie a guvernului României a eşuat: să demonstreze prin argumente atât istorice, geografice, militare dar şi politice dreptul românilor din provinciile istorice de a se uni cu patria mamă. Sacrificiul ostaşilor români însumând  339.117 morţi, 299.000 grav răniţi şi 116.000 prizonieri sau dispăruţi, pe fronturile primului război mondial nu a fost în zadar.  Bun prieten al Reginei, marele istoric Nicolae Iorga, reuşeşte poate cel mai bine să zugrăvească pe cât se poate de succinct  portretul acesteia: „Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei şi milei de oameni o fac să poarte totdeauna o coroană nevăzută, care e mai scumpă decât toate juvaierele lumii.

În amintirea vremurilor, Regina Maria va rămâne, mai presus de toate marile ei însuşiri şi strălucitele ei talente, ca însăşi voinţa neînfrantă care a smuls împrejurărilor vitrege împlinirea unităţii naţionale. ” (Iorga 1996, p.132)

   În cuvintele de adio din testamentul său, Regina Maria nu pierde ocazia să evoce pentru ultima oară dragostea faţă de poporul său, din clipa când a păşit pentru întâia dată pe pământ românesc:

.,,Ţării mele şi Poporului meu, când veţi ceti aceste slove,  eu voi fi trecut pragul tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. (…) Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (…) Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”. 

[1]   Căsătoria a avut loc la castelul Sigmaringen, pe 29 decembrie 1892,  ceremonia oficiind-se mai întâi după ritul catolic, apoi după cel anglican. Regina Victoria a propus oficierea căsătoriei în capela Sfântului George, la Windsor, dar în urma discuţiilor dintre cele două Biserici pentru întâietate asupra celebrării slujbei, regina a renunţat. Aceasta s-a datorat şi faptului  că Vaticanul îi reproşa principelui catolic căsătoria cu o protestantă.

[2] Sunt cunoscute relaţiile acesteia cu Zizi Cantacuzino, Barbu Ştirbei, Ioan Andrei, Waldorf Astor, J.W. Boile. Presa română, dar şi cea internaţională, au comentat pe larg despre aceste legături.

[3] Regele Carol I moare la 27 sept. 1914 .

[4] Consiliul care a aprobat transportarea tezaurului in Rusia era format din: Ion I.C. Bratianu, Victor Antonescu, Vintila Bratianu, Al. Constantinescu, M. Perechide, C. I. Istrate, M.G. Cantacuzino, E. Costinescu, I.G.Duca, D. Greceanu, Take Ionescu si Gh. Marzescu.

[5] Propunerea a venit din partea Ministrului de Finante de atunci Nicolae Titulescu. In anul 1956 o parte a tezaurului a fost restituit Romaniei ca semn de bunavointa din partea guvrenului sovietic fata de regimul comunist de la Bucuresti. In prezent, restituirea Tezaurului Romaniei ramane o problema sensibila in ceea ce priveste relatiile Romaniei cu Rusia.

[6] La sfârşitul lui noiembrie 1916,  trupele germane ocupă Bucureştiul. Capitala ţării se mută temporar la Iasi.  O mare parte a ţării se afla sub ocupaţia trupelor germane. În toamna aceluiaşi an, cel de-al şaselea copil al  Reginei Maria, principele Mircea (3 ani), moare de febră tifoidă.

[7] Gen. Kurt von Morgen, Comandantul Corpului 1 Rezervâ german în bâtâlia de la Mărăşeşti.

[8] Gen Henri Berthelot, 1861-1931, Şeful  Misiunii Militare Franceze la Bucureşti in 1917. A fost membru de onoare al Academiei Române.

[9] C-tin Argetoianu, 1871-1952, om politic român, diplomat şi prim ministru al României în anul 1939. Moare în închisoarea Sighet, fiind  întemniţat din ordin al regimului comunist, fârâ a fi judecat.

[10] La 7 noimbrie 1917, bolşevicii răstoarnă Guvernul Provizoriu rus, având ca intenţie declarată, încheierea păcii cu Puterile Centrale. În 5 decembrie, la Brest-Litovsk, se semnează armistiţiul între Rusia şi Puterile Centrale, trupele române rămânând singure în faţa unui adversar cu mult superior atât numeric cât şi ca înzestrare. Neavând altă soluţie, România acceptă armistiţiul.

[11] La 11 apr. 1919, la Paris are o intrevedere cu presedintele S.U.A. Wilson. De asemenea se întâlneşte cu preşedintele Frantei, Georges Clemenceau, în faţa căruia pledează în mod strălucit cauza tării sale. Acesta nu recunoştea revendicările teritoriale ale Rmâniei, datorită păcii separate de la finele lui 1917.

 BIBLIOGRAFIE

        Maria, Regină a României, Ţara mea, Hodder & Stoughton, London,  1916

        Maria, Regină a României, Povestea vieţii mele,…………..1934

        Gen.Henri Berthelot,  Jurnal şi Corespondenţă 1916-1919, Presa Universitară Clujană,  Cluj, 2000, pag 71

        Martineau, Mrs. P., România şi conducătorii ei, Stanley Paul, London, 1927

        Pakula, H., Ultima romantică – O biografie a Reginei Maria a României, Weidenfeld & Nicolson, London, 1984

        Des Cars, Guy, Les Reines de Coeur de Roumanie, Lafon, Paris, 1991

       Taylor, L.W., The Sourdough and the Queen – The many Lives of Klondyke Joe Boyle, Metheuen, Toronto, 1983

        Kiritescu Constantin, Razboiul pentru Întregirea României 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, vol. I.

       Vulcănescu, Mircea, Regele Ferdinand şi Războiul pentru întregirea neamului, Edit.Tess Expres, Bucuresti, 1998

        Scurtu, Ioan, Monarhia în România 1866-1947,  Ed. Danubius,   Bucureşti, 1991

        Iorga, Nicolae, Regina Maria, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1996

        Iorga, Nicolae,   Oameni care au fost, vol.2.  Ed.Porto-Franco, Galaţi,      1996.

        România în anii primului război mondial, vol 2, Ed. Militară, Bucureşti, 1987

        Istoria Militară a Poporului Român, vol 5, Ed. Militară, Bucureşti, 1988

        Cupsa, I., Maraşti, Mărăşeşti, Oituz, Ed. Militară, 1967

MIRON-VODĂ BARNOVSCHI-MOVILĂ, UN MARTIR UITAT

                                                                                                       Drd. ing. Emanuel IACOB

 Aproape uitat de contemporani, voievodul Miron-vodă Barnovschi-Movilă (1626-1629), (aprilie 1633 – 2 iulie 1633) ,,la  inimă foarte direptu şi nelacom şi blându”  este un exemplu de conducător drept şi bun creştin, martir al neamului românesc.

Plecat la Istambul pentru reconfirmarea domniei Moldovei, este arestat şi executat prin decapitare la 2 iulie 1633.

Ca o concesie, sultanul Murad al IV-lea îi promite viaţa în schimbul convertirii la islamism. Dar Miron-vodă domn creştin şi ortodox al Ţării Moldovei “nu a voit să se lepede de credinţa creştină”.

Înainte de a ajunge domnitor, a ocupat diverse funcţii boiereşti ajungând în ianuarie 1626  voievod al Ţării Moldovei. În scurta sa domnie a început construcţia mai multor biserici precum: Adormirea Maicii Domnului din Iaşi 1627, Mănăstirea Bârnova 1629, Biserica Sfântul Ioan din Iaşi, Mănăstirea Hangu de pe Valea Bistriţei şi Mănăstirea Dragomirna. Cronicarul Miron Costin, contemporan cu domnitorul preciza faptul că “mănăstiri şi biserici câte au făcut în aşa scurtă vreme, nici un domn nu au făcut. Făcut-au alţi domni şi mai multe, eară cu mai delungate vremi, unii în 40 de ani, alţii în 20 de ani, eară el în 3 ani”.

Înainte de a ajunge la Constantinopol, la începutul lui iunie 1633, Miron-voda se află în Târgoviște unde are o întrevedere cu domnul Ţării Româneşti Matei Basarab care îi arată dovezi ale trădării boierilor moldoveni şi îl sfătuieşte să nu se ducă la sultan. Replica lui Miron-vodă rămâne una antologică: “sânge s-a tot vărsat, iar trădători tot vor mai fi. Dar cum să câştigi dragostea lărgind cimitire? Cât despre înfruntarea turcului, o voi şi eu. Dar până şi regele David l-a doborât cu praştia pe Goliat Filistinul. Noi nici pietre nu avem. Doar praf răscolit de vânt.”

În seara execuţiei din 2 iulie 1633 are loc un un puternic cutremur pe malurile Bosforului, fresca cu portretul său din Mănăstirea Bârnova se crapă în ceasul decapitării lui, iar calul său ţinut în frâie de un dregător cade mort pe loc. Tot cronicarii precizează şi faptul că “turcii şi-au zis: nevinovat au fost acest om”. Postelnicul său Toma Cantacuzino zicea că în multe nopţi l-a zărit în miezul nopţii, îngenunchiat înaintea icoanei la rugă cu mare osârdie.

Acesta este Miron-vodă Barnovschi-Movilă, un martir al neamului românesc, al credinţei noastre creştin-ortodoxe, un sfânt, din punctual meu de vedere.

Octombrie 2016

DE LA SOLDAT LA … ÎMPĂRAT

                                                                                                        Drd.ing. Emanuel Iacob, 2009

După unele surse, se naşte la 18 septembrie 53 e.n.(Eutropius) în Spania romană, părinţii săi aparţinând coloniei romane Italica situată în provincia Baetica din sudul Spaniei, colonie a cărei romanizare începe din timpul războaielor punice. Va fi primul imparat de origine provinciala.(Eugen Cizek; Istoria Romei; p. 393; Horia Ursu; Traian; p. 6 )

Conform unei inscripţii descoperită în Africa romană, se pomeneşte de o anumită Valicli „mamă a lui Traianus’’. Tatăl marelui împărat a urmat o strălucită caieră militară şi civilă fiind comandant de legiune, guvernator, consul şi senator.( Horia Ursu; Traian; p. 7)

Avem informaţii că după  domnia împăratului Nero (54-68 d.C.), Traian- tatăl era unul din comandanţii legiunilor romane (posibil legio X Fretensis ), în armata de Orient condusă de Vespasian. Acesta s-a distins în războiul iudaic, luând parte în luna iunie a anului 67 la cucerirea cetăţii Iafa (25 iunie), apoi la cucerirea Tiberiadei, la marea si sangeroasa  bătălie de la Tarichia cât şi la ocuparea tinutului  Perea de dincolo de fluviul Iordan (Horia Ursu; Traian; p. 7).

La această campanie se pare ca ar fi participat şi Traian fiul, un adolescent de poate nici 14 ani. În anul 69 Imperiul roman intră într-o puternică criză politică ce culminează cu alungarea împăratului Nero şi declararea acestuia de către Senat drept inamic public. Nero încolţit din toate părţile, fără nici o şansă de salvare ordonă unui sclav de-al său să-l omoare. Astfel, se deschide lupta pentru ocuparea tronului imperial la care ia parte şi Vespasian. Cele două familii domnitoare din rândul cărora se ridicaseră până atunci împăraţii, aceea a Iuliilor şi Claudiilor nu se mai bucurau de popularitate. Corpul pretorienilor, cât şi armatele de la frontieră, proclamaseră  câte un împărat. Galba, (Guvernatorul din Hispania Taraconensis) aclamat de legiunile din Spania şi Galia este recunoscut de Senat, dar este ucis şi înlocuit de Otton alesul pretorienilor (15 ianuarie 69). Şi acesta este ucis în lupta de la Bedricum (14 aprilie) de către legiunile sosite din Germania care îl proclamă împărat pe comandantul lor Vitellius.(Horia Ursu; Traian; p. 11)

Armata de Orient, dealtfel cea mai bună şi puternică dintre toate, îl proclama împărat pe Vesapasian. Vitellius concentrat asupra unei instalări fastuase nu ia în serios sosirea lui Vespasian, iar armata sa este bătută la Cremona, iar el asasinat la Roma.( Horia Ursu; Traian; p 11)

Se pare că Traian-fiul a păşit pentru prima oară în acel an 69, pe străzile Romei; probabil că avea în jur de 16 ani, dar era un soldat călit în lupte, obişnuit cu disciplina militară.

După ce îşi consolidează domnia, împăratul Vespasian (69-79 d.C.) hotărăşte continuarea campaniei din Orient. In fruntea legiunilor este trimis fiul său Titus (79-81 d.C.) viitor imparat si el. La această campanie au participat atât Traian tatăl cât şi fiul său, implicându-se direct în cucerirea şi marea jefuire a Ierusalimului, fapt ce a pus capăt acestui sângeros război.

Mulţumit de serviciile militare şi devotamentul său, Vespasian îl ridică pe Traian-tatăl la rangul suprem din ierarhia romană, acela de consul, pentru ca ulterior, în anul 79 să fie numit guvernator al Siriei, o înfloritoare provincie romană şi totodată o puternică bază militară la frontiera orientală a imperiului roman. Pe meleagurile acestui Orient zdruncinat de răscoale şi războaie sângeroase, de mituri religioase şi legende fascinante, şi-a început Traian drumul către ascensiunea sa, drumul către treptele tronului imperial, şi tot aici îşi  va incheia si ultimul capitolal al vietii sale (Horia Ursu; p.12).

Înzestrat cu o rezistenţă fizică de excepţie, călită in condiţii de climă neprielnică şi în cadrul unor exerciţii militare dificile, Traian va participa toată viaţa direct, atât ca soldat, comandant şi împărat, la toate acţiunile ce se impuneau simplilor soldaţi, fapt ce i-a adus nu numai simpatia, ci şi respectul camarazilor săi.

La varsta de 17 ani, Traian primeşte funcţia de vigintivir, o funcţie civilă şi administrativă ce presupunea asigurarea pazei, ordinei şi liniştii publice, în perimetrul cetăţii Antiohia, unde tatăl său rezida ca guvernator. În scurt timp va exercita şi funcţia de administrator.

Abia sosit în provincie, Traian-tatăl, avea să se confrunte cu o serie de probleme ce îngreunau actul de guvernare, între care şi un mare incendiu ce arde din temelii Forumul şi marele templu din Antiohia. Se presupune că focul a fost pus de iudei si creştini  drept răzbunare pentru participarea lui Traian-tatăl la cucerirea Ierusalimului (Horia Ursu; p.16;  Eugen Cizek; p.).¹

Tot în acea perioadă, Traian-tatăl primeşte ordin de la Vespasian să întreprindă o campanie militară împotriva lui Vologeses I, regele parţilor. Unindu-şi toate trupele, având şi sprijinul sirienilor, guvernatorul iese victorios din acest război, primind totodată şi dreptul la ,, ornamenta triumphalis,,. Bineînţeles, la această campanie participa şi Traian- fiul  în calitate de comandant adjunct de legiune, şi tribun militar, funcţie ce o va deţine practic timp de aproape un deceniu.

Desigur că viitorul împărat, de-a lugul carierei sale, a îdeplinit şi funcţiile de decemvir, edil, chestor, guvernator al Germaniei şi Spaniei, senator, ajungând  în anul 91 în timpul domniei lui Domiţian general apoi consul, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei romane după împărat. Acesta era doar începutul…

Din nefericire, istoriografia nu posedă un vast bagaj informaţional în ceea ce priveşte personalitatea  împăratului Traian,  de aceea ne vom rezuma la cele mai cunoscute izvoare pentru a zugrăvi, cat mai succint, chipul celui ce a fost supranumit de către contemporani şi nu numai, „ cel mai bun”. Se poate spune totuşi, că Traian a fost o personalitate controversată atăt sub aspect politic, cât şi moral. Au rămas de notorietate acele anecdote şi mărturii contemporane, unele mai puţin verosimile, în care acesta era prezentat ca un mare consumator de vin, şi totodată ca o persoană cu înclinaţii sexuale degenerate. Se spune ca se imbata foarte greu, la fel ca si tatal sau adoptiv Nerva, cu vin de Falern, trasatura deprinsa poate din taberele militare unde se consuma vin nediluat cu apa. In schimb, reusea sa-si stapaneasca aceasta pornire, ordonand servitorilor sa nu-i mai dea de baut din momentul in care se imbata.(Julian Bennet; Traian; p.89; 90 ; Eugen Cizek; Istoria Romei; p. 395)

Asupra preferintelor sale sexuale, s-au facut tot felul de speculatii intre care aceea ca ar fi avut relatii cu un actor de pantomima Pylades, sau cu Hadrian, ori cu Licinius Sura.  Totuşi, aceste caracteristici, reale sau nu, trebuiesc raportate la societatea romană de atunci, la clasa socială dominantă şi de ce nu, la temperamentul latin (Julian Bennett;Traian; p.89).

 Cassius Dio/Xiphilinus consemnează: ,,Traian, era un om cu totul deosebit, mai ales prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos, şi înfrunta greutăţile cot la cot cu ceilalţi. Iar, cu sufletul, era la înălţime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrâneţe. Nu invidia, nici nu nedreptăţea pe nimeni, ci dimpotrivă, îi onora pe toţi, cei buni, şi-i înălţa la demnităţi, de aceea nici nu se temea şi nici nu ura pe nimeni. Nu-şi pleca urechea la intrigi şi nici nu cădea pradă mâniei. S-a ferit de a acapara bunurile altora şi a-şi insuşi onoruri nedrepte’’.

După asasinarea in urma unui complot a împăratului Domiţian (81-96 d.C.) (18 septembrie 96), tronul imperial  este ocupat de  Marcus Coccerius Nerva (96-98 d.C), un bătran octogenar exponent al clasei senatoriale,  jurist şi literat desăvârşit, dar fără veleitaţi militare.

Odată cu domnia lui Nerva începe pe plan politic o nouă perioadă de frământări şi intrigi care ameninţau însăşi unitatea imperiului. Apar nemulţumiri în rândul armatei şi totodată, noi pretendenţi la tron. În vara anului 97, aceste nemulţumiri au atins apogeul, materializându-se printr-o revoltă a gărzii pretoriene condusă de Casperius Aelianus. Aceştia au asediat palatul imperial cerându-i lui Nerva să le predea pe asasinii lui Domiţian. În cele din urmă, Nerva (fiind practic sechestrat), a dat curs cererii lor, foştii complotişti fiind executaţi.

Acest act de indisciplină şi nesupunere a gărzii imperiale a demonstrat încă o dată faptul că, bătrânul împărat se afla în incapacitatea de a-şi impune autoritatea, iar poziţia sa pe tron, una foarte nesigură.

Se impunea o soluţie de urgenţă, aceasta fiind în instanţă, desemnarea unui coregent care să fie totodată desemnat şi succesor, pentru a feri imperiul de convulsiuni viitoare, atât pe plan politic cât şi militar. Trebuia luată o hotărâre rapidă şi totodată cea mai bună pentru a nu dezlănţui o revoltă.

S-a pus în discuţie şi candidatura lui Traian, aceasta fiind susţinută cu fermitate dar şi argumente categorice de către Licinius Sura, un fidel colaborator al său. Desigur, experienţa lui Traian atât ca guvernator în Spania cât şi în Germania, apoi cei peste zece ani petrecuti în Orient, îl recomandau categoric şi fără echivoc la conducerea destinului imperiului (Horia Ursu; Traian; p.36).

Pentru a se asigura ca hotararea sa va fi respectata si insusita fara probleme, Nerva l-a adoptat pe Traian ca fiu, urmând ca apoi, acesta să fie proclamat de către împărat şi senat, Caesar în calitate de coregent.

Traian se afla în Germania când a primit vestea adopţiunii şi a calităţii sale de succesor oficial, coregent cu titlul de Caesar, odată cu un preţios inel ornat cu o gemă foarte rară despre care Cassius Dion spune că a dobândit apoi valoare de simbol, oferindu-se succesorului desemnat de împărat (Horia Ursu).

În panagericul făcut mai târziu lui Traian, Pliniu cel Tânăr consemna momentul de vârf al carierei lui Traian : “Ai fost implorat de adopţiune şi chemat, aşa cum pe vremuri marii comandanţi erau rechemaţi din războaiele purtate pe pământuri străine şi îndepărtate, ca să dea ajutor patriei. În felul acesta, fiu şi părinte v-aţi făcut unul altuia în unul şi acelaşi moment cel mai mare serviciu: El ţi-a dat imperiul şi tu i l-ai redat. Tu ai devenit totodată şi fiul împăratului şi Caesar, curând împărat, împărţind cu el puterea tribuniciară şi ai avut în acelaşi timp şi imediat toate titlurile pe care recent un tată veritabil le-a transmis doar unuia dintre cei doi fii ai săi”.

După asocierea sa la domnie, Traian va dispune judecarea celor ce au ştirbit autoritatea lui Nerva. Casperius Aelianus cât şi cei ce l-au susţinut, sunt chemaţi de către acesta în Germania, şi după o judecată riguroasă, au fost condamnaţi la moarte(Horia Ursu; Traian; p. 38).

Nu vom consemna şi alte aspecte ale acestei perioade, dar trebuie menţionat faptul că în ianuarie 98, bătrânul împărat Nerva moare, Traian devenind astfel noul împărat al imperiului.

Avem informaţii care-l prezintă ca pe un om modest, drumul parcurs de el din Germania spre Roma fiind unul foarte simplu şi fără fast, contrar obiceiului celorlalţi împăraţi de până la el. Va dispune chiar publicarea cheltuielilor făcute  in calatorie şi va parcurge drumul până la palatul imperial Domus Tiberiada pe jos, prin mulţime fără onoruri, refuzând chiar şi acele salutaţii imperiale atât de obişnuite până atunci.

Tot cu acest prilej, conform unor tradiţii mai vechi pe care împăraţii de dinainte le abolisera, Plotina, soţia lui Traian, despre care Pliniu cel Tânăr ne spune că era „un model al virtuţilor străvechi de soţie”, lasă publicul să intre în încăperile sale private din palatul imperial.

Trebuie mentionat  ca Traian, pe langa faptul ca a fost un bun strateg si un om politic de marca,  a stiut sa-si atraga de partea sa o seama de literati, artisti, filosofi, oratori, pe care i-a sustinut in toate demersurile lor.

Acelasi Pliniu cel Tanar, felicitandu-l pe Traian pentru noua si mareata sa calitate, ii ureaza ,, prospera omnia, id est digna saeculo tuo’’ , ceea ce inseamna ,, sa-ti mearga bine toate, adica sa fie demne de secolul tau’’.

Autorul Panegyricului, face chiar o paralela intre personalitatea lui Traian si cea a fostului imparat Domitianus. Intre cei doi, primul un homo nouve, si celalalt un tiran dezaxat, era din toate punctele de vedere, o discrepanta exagerat de mare. Traian, imparat fiind, a continuat toata viata exercitiile fizice si pregatirea militara alaturi de soldatii sai, de multe ori intrecandu-se cu acestia in rezistenta si indemanare. Domitian, dimpotriva: era un om lenes, fricos si mult prea comod; obosea repede, iar daca avea un insucces dadea imediat vina pe altii. Traian iubea efortul, drumurile lungi  si vanatoarea, in timp ce Domitian se facea de ras la vanatori, haituind animalele deja imblanzite (Pliniu cel Tanar).  

Un alt episod remarcabil, anecdotic, este acela al starpirii tagmei delatorilor. Pretutindeni, prin locurile publice, ei spionau orice persoana or familie, indiferent de rang sau clasa sociala, iar daca acesta ar fi facut cea mai mica remarca nefavorabila la adresa imparatului, era imediat denuntat. Delatoria devenise o afacere foarte profitabila in sensul ca se obtinea o cota parte din averile celor denuntati. Era o stare cumplita de teama si nesiguranta, multe familii fiind decimate in urma acestor denunturi.

Este posibil ca, din primele zile ale domniei sale, Traian  sa fi primit o sumedenie de rapoarte ale acestor delatori, insa el nu le ia in seama, ba chiar mai mult, hotaraste o intalnire  in portul Ostia cu toti delatorii cunoscuti din Roma.

Imparatul ii obliga sa se urce in mici ambarcatiuni, apoi sunt lasati in voia valurilor furioase. Acelasi Pliniu relateaza acest episod: „O imagine de neuitat, flota delatorilor lansata in voia vanturilor… Ce bucurie de ai vedea departe dispersati, chiar de la iesirea din port si chiar de pe malurile marii, cerand iertare imparatului, care, fara a-si dezice clementa, incredintase zeilor marii razbunarea oamenilor de pe pamant.”

Astfel, va începe o perioadă de aproape două decenii pline de glorie, înflorire economică, succese militare, atingându-se apogeul puterii  imperiului roman.