„Is there room for enhanced cooperation in Middle East?” („este loc de o cooperare sporită în Orientul Mijlociu?” )

„Is there room for enhanced cooperation in Middle East?”

(„Este loc de o cooperare sporită în Orientul Mijlociu?” )

Dr. Ing. Ulise TOADER

La invitaţia europarlamentarului român Maria Grapini am avut şansa să particip pe data de 6 iunie 2017, alături de alţi colegi, la conferința: „Este loc de o cooperare sporită în Orientul Mijlociu?” – un eveniment important organizat de Parlamentul European, grupul S&D, pe tema deficitului de apă în Orientul Mijlociu.

     La eveniment au participat din partea României:

  • S. Ambasadorul Luminiţa Odobescu, ambasadorul României la UE;
  • Ministrul Românilor de pretutindeni, doamna Andreea Păstârnac;
  • S. Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, domnul Stelian Stoian, Reprezentant Permanent al României la NATO;
  • Europarlamentarul Ioan Mircea Paşcu, Vicepreşedintele Parlamentului European;
  • Europarlamentarii: Maria Grapini; Viorica Dăncilă, Victor Boştinaru şi Doru Frunzulică- moderatorul conferinţei.

Conferinţa s-a bucurat de prezenţa preşedintelui grupului S&D, domnul  europarlamentar Gianni Pitella.

Evenimentul poate fi considerat unul istoric având în vederea că tribuna discuţiilor a fost onorată de prezenţa Ambasadorului Israelului la UE, E.S. Yousef Bataineh, Ambasadorul Palestinei la UE, Belgia şi Luxemburg, E.S. Abd Al-Farra şi Ambasadorul Israelului la UE şi NATO, E.S. Ahron Leshno-Yaar.

La lucrările conferinţei au mai participat: domnul Nabil Al Zoubi, directorul proiectului  Marea Roşie – Marea Moartă – Ministerul Apelor din Iordania, doamna Natasha Carmi, consilier pe probleme de apă, mediu, agricultură şi energie, participant la proiectul de elaborare a politicilor de susținere a negocierilor palestiniene pe zona respectivă din Ramallah, Palestina, domnul Oded Fixler, director general adjunct la Ministerul Cooperării Regionale din Tel Aviv, Iordania, domnul Thomas Seiler, adjunct al șefului serviciului european pentru acțiuni externe din Orientul Mijlociu II şi domnul Heinz Olbers, director Eastern Neighbourhood & Central Asia Departament, Banca Europeană de Investiţii. Înainte de a intra în dezbaterile Conferinţei, voi face o scurtă prezentare bazată pe informaţii culese de pe site-uri de specialitate de pe internet, cu privire la zona respectivă-Orientul Mijlociu şi subiectul care a dat naştere discuţiilor- apa. De multe ori, Orientul Mijlociu este asociat peninsulei Arabice. Există chiar o dispută între geografi pe tema apartenenţei acestei regiuni la continentul African sau la cel Asiatic. Unii cunoscători susţin că  Orientul Mijlociu este o subregiune a Asiei, iar alţii că acesta este o parte a Africii. Orientul Mijlociu este un teritoriu vechi de mii de ani care se întinde din sudul şi estul Mării Mediterane până la Golful Persic. În această regiune au înflorit unele dintre primele civilizaţii din lume cu religiile lor. Orientul Mijlociu este centrul religiei islamice şi iudaice, dar şi patria creştinismului. Principalele patru sfere culturale din Orientul Mijlociu, respectiv cea araba, cea turcă, cea persană şi cea evreiască au origini lingvistice şi entice diferite.  Deşerturile (Deşertul Sirian, Nafud, Rub al Khali, Kavir şi Lut) şi munţii (Munţii Caucaz, Zagros, Elburz, Hadramaut) sunt formele de relief cu cea mai mare întindere în regiune. Predominant, pe lângă zonele de deşert şi munte sunt zonele de podiş, mai ales în Iran (Podişul Iranului), astfel că întâlnim foarte puţine zone acoperite de câmpii. Relieful neprietenos al regiunii nu se bucură de o floră şi o faună prea bogată şi nu este străbătut nici de multe ape, Tigrul şi Eufratul fiind râurile ceele mai importante. Regiunea are o climă caldă, aridă cu temperaturi ce deseori depăşesc 40º C. Deşi bogăţia în Orientul Mijlociu se măsoară în resursele de petrol, care asigură o treime din totalul mondial al producţiei de petrol, apa, în schimb, devine mai importantă decât petrolul prin lipsa acesteia. O axiomă cunoscută de toată lumea evidenţiază faptul că apa potabilă menţine viaţa pe Tera. Studiile recente subliniază cu tuşă pronunţată ideea că, din păcate, din ce în ce mai mulți oameni nu mai au acces la apă potabilă și de calitate.

Oamenii de ştiinţă din domeniul hidrologiei au constatat că deși Terra, mica noastră planetă albastră, este dominată în proporție de 71% de ape, aproximativ  97% din apa de pe pământ se află în oceane şi este prea sărată pentru a fi folosită pentru consumul uman sau utilizată în agricultură şi în industrie.

În consecinţă, pe pământ, doar aproximativ 3% din apă este apă dulce şi aceasta se află sub următoarele forme:

  • gheaţă şi zăpadă permanente 68,7%;
  • apă subterană 30,1%;
  • permafrost, gheaţă subterană 0,9%;
  • lacuri, râuri şi mlaştini 0,3%.

Din aceasta, apa potabilă propriu-zisă, reprezintă o cantitate infimă de 0,08%.

Cu toţii am aflat, când eram şcolărei, încă din primele lecții de geografie fizică, despre circuitul regenerator al apei în natură. Totuşi, la vremea aceea, nu am aflat și informația că procesul hidrologic cere timp, de la câteva zile până la câteva milenii.

Studiile arată că perioada medie de reînnoire a apei unui râu este de aproximativ 18 zile, iar pentru lacuri şi zăcăminte subterane de apă sunt necesare mii de ani.

Principalii consumatori de apă, conform World Water Council, sunt:

  • agricultura, cu aproximativ 70% din consumul global;
  • industria, cu un consum de 22%;
  • sectorul domestic, cu un consum de 8%.

În zilele noastre, mai mult ca oricând, din varii motive, atât cantitatea, cât şi calitatea apei dulci de pe pământ sunt ameninţate.

Criza apei dulci a făcut ca ultimele două generații să simtă dureros penuria de apă.

Este foarte important să cunoaștem cauzele care au generat această criză astfel încât să acționăm și să milităm prin toate mijloacele pentru stoparea crizei și nu în ultimul rând, să participăm activ la refacerea rezervelor de apă dulce ale planetei și distribuirea judicioasă a acesteia, astfel încât să nu se mai ajungă la perioade de criză.

Oamenii de știință au ajuns la concluzia că printre cauzele care au generat criza apei dulci pe pământ se numără:

  • încălzirea globală care va intensifica şi accelera ciclul hidrologic global prin creşterea ratei de evaporare şi precipitaţii, fapt ce va duce la schimbări climatice ce vor genera creșterea frecvenţei și intensității fenomenelor extreme precum seceta şi inundaţiile;
  • dezvoltarea economică: cu cât dezvoltarea economică este mai mare, cu atât consumul de apă pe cap de locuitor este mai mare;
  • poluarea domestică și poluarea industrial în creștere, afectând atât țările dezvoltate, cât și pe cele în curs de dezvoltare; în ţările semiaride aflate în curs de dezvoltare, sursele de apă sunt frecvent poluate cu reziduuri animale şi menajere, pesticide, îngrăşăminte chimice şi produse chimice industrial; mai mult de 80% din volumul apelor uzate în ţările în curs de dezvoltare nu primesc tratament şi contaminează astfel râuri, lacuri şi zonele de coastă;
  • poluarea agricolă care este de departe pe primul loc (îndeosebi folosirea crescândă a pesticidelor și feritlizatorilor care au contaminat pânza freatică și apele de suprafață);
  • agricultura irigată este principalul consumator de apă la nivel mondial atingând un procent de 70,8 0%, existând țări unde se ating procente de până la 90% de apă extrasă din surse de apă, din aceasta doar 10% se returnează în râuri şi în stratele acvifere, de fapt, se estimează că 36% din producţia agricolă mondială depinde de irigaţii;
  • creşterea demografică duce la creșterea pe măsură a consumului de hrană. Se cunoaște foarte bine că producţia de alimente depinde de apă, astfel că la nivel global se consumă, pentru producerea alimentelor, o cantitate de apă de aproximativ 7130 miliarde m³/an, din care pentru irigaţii se utilizează circa 1570 miliarde m³/an. Această creștere a cererii alimentare ar urma să se traducă printr-o creștere cu 19% a apei utilizate de sectorul agricol. Se apreciază că până în anul 2025, cererea de apă va crește cu 40% datorită creșterii speranței de viață și a exploziei demografice din lumea a treia;
  • migraţia forţată cauzată de conflictele armate şi de sărăcie;
  • schimbări în consumul de produse alimentare. Cu o populație mondială care a depășit pragul de șapte miliarde de indivizi, nevoile alimentare ar urma să crească cu 70% până la orizontul lui 2050, cu o cerere crescândă pentru produsele de origine animală, care necesită cantități enorme de apă. În timp ce pentru producţia unui kilogram de grâu se consumă de la 800 până la 1.000 de litri de apă, pentru producerea unui kilogram de carne de vită se consumă de la 000 până la 16.000 de litri;
  • barajele- creșterea cererii de energie electrică obținută din sistemul hidroenergetic atrage după sine o cerere de apă pe măsură. Până în 2030 este de așteptat ca cererea de apă necesară producției hidroenergetice din lume să aibă o creștere globală de 60%, pe un interval de 25 ani, față de anul 2004;
  • producția de biocarburanți a crescut brusc în ultimii ani ceea ce a dus la o creștere exponențială a consumului de apă datorită irigațiilor culturilor în creștere din care se produc biocarburanții;
  • managementul greșit şi distribuţia inechitabilă. Peste 4.000 de kilometri cubi de apă sunt extraşi din sol în fiecare an, extracţia fiind în cea mai mare parte nesustenabilă.

În zilele noastre, cererea de apă este mare, ca niciodată înainte, şi această necesitate continuă să crească. O analiză întocmită de organizația non-profit World Resources Institute (WRI) arată că datorită schimbărilor climatice, vor fi întrerupte tiparele obișnuite de precipitații, iar explozia demografică va determina și o creștere a consumului pe măsură, ceea ce va determina faptul că  aproximativ o cincime din toate țările din lume se vor confrunta cu un deficit serios de apă până în 2040. Specialiştii precizează într-un raport al ONU că „Până în 2050, agricultura va trebui să producă cu 60% mai multe alimente, la nivel mondial, şi cu 100% mai mult în ţările în curs de dezvoltare. Nevoia de apă pentru industrie se aşteaptă să crească cu 400%, din 2000, până în 2050, cea mai mare creştere având loc în economiile emergente şi în ţările în curs de dezvoltare“. Totodată, în raportul ONU se subliniază faptul că populaţia în creştere şi urbanizarea neplanificată au pus presiunea mare asupra resurselor de apă potabilă şi faptul că accesul la sursele de apă potabilă continuă să fie o problemă majoră în oraşele din regiunile în curs de dezvoltare.   Raportul mai stipulează faptul că „Populaţia lumii este în creştere, cu aproape 80 de milioane pe an. Se estimează că va atinge 9,1 miliarde până în 2050, cu 2,4 miliarde de oameni care vor trăi în Africa subsahariană, regiunea cu cea mai neomogenă distribuţie a resurselor de apă“.  Iar cu cât e mai mare dezvoltarea economică, țările folosesc mai multă apă pe cap de locuitor.

Consumul tot mai mare de apă (dublat la fiecare 21 de ani) pe fondul diminuării resurselor disponibile prefigurează o neliniște globală, care va pune în cumpănă viețuirea multora și, în cele din urmă, supraviețuirea tuturor.

Institutul pentru Protecţia Mediului din Stockholm subliniază faptul că ritmul de creştere al cererii de apă este de peste două ori mai mare decât ritmul de creştere al populaţiei.

Studiile apreciază că pragul minimal sub care apar tensiuni sociale este de 1.700 m3/an de apă pe cap de locuitor. Astfel că, o țară cu mai puțin de 1.000 m3/an de apă pe cap de locuitor este sortită unei crize naționale.

Lipsa apei în Orientul Mijlociu a creat probleme cu mii de ani în urmă. Din Geneza 21:25 aflăm că încă cu 4.000 de ani în urmă, între nişte păstori, respectiv, Avraam şi Abimelec s-a iscat o dispută aprigă privind accesul la o fântână din Israel, situată în apropiere de Beer-Şeba.

De atunci încoace, în Orientul Mijlociu problema apei s-a agravat continuu.

Pe lista celor 7 state care figurau în 1955 ca fiind în criză de apă se număra Iordania și Kuwaitul . În anul 1990 lista a crescut la 13 state dintre care opt se găsesc în Orientul Mijlociu, respectiv:  Israel, Palestina, Arabia Saudită, Iordania, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Irak. După estimările ONU, se apreciază că în 2025 se vor adăuga alte zece țări între care Egiptul, Etiopia, Iran și Siria.

Cu cât presiunea asupra rezervelor de apă potabilă se amplifică datorită creșterii populației, dezvoltării economice și poluării, accesul la apă, distribuirea și utilizarea ei devin din ce în ce mai mult preocupări critice care pot avea consecințe profunde cu privire la stabilitatea socială.

Studiile arată deasemenea că dintre cele 37 de conflicte armate din ultima jumătate de secol, 30 s-au produs în zone aride.  Un alt raport comandat, de această data, de guvernele Suediei şi Elveţiei scoate în evidenţă faptul că deficitul de apă înregistrat în Orientul Mijlociu este îngrijorător, fapt ce obligă statele din regiune să colaboreze.

În urma raportului respectiv, ministrul de externe elveţian de la acea vreme, Micheline Calmy-Rey, a făcut apel la Turcia, Irak, Siria, Liban, Iordania, Israel şi la Palestina să coopereze pentru a gestiona resursele de apă ale regiunii, susţinând că această problemă ar putea conduce la “o pace albastră”.

Oficialul elveţian susţinea faptul că “Din cele 7 ţări ale regiunii, în 5 se înregistrează criză structurală a resurselor de apă. Debitele principalelor râuri au scăzut cu 50% – 90% din 1960 până astăzi. În viitorul apropiat, principala resursă geopolitică a Orientului Mijlociu va fi apa, nu petrolul”.

În raportul elaborat de Strategic Foresight Group se sublinia faptul că se înregistrează scăderi masive de debit pe râuri precum Iordanul şi Yarmouk. Totodată, se evidenţia faptul că seceta a lovit puternic Eufratul, iar Marea Moartă, până în 2050, va ajunge să fie doar un mic lac.

Raportul mai arată că ţări precum Turcia, aflate în amonte, vor avea un mare avantaj şi vor putea influenţa procesul de pace, în schimb ţări aflate la vărsare, precum Israel, Iordania şi teritoriile palestiniene se află în poziţii dificile. Raportul susţine totodată că soluţiile unilaterale folosite în prezent de Israel, precum desalinizarea sau reciclarea apei, vor funcţiona doar pe termen scurt. “Aceste metode vor funcţiona pentru un deceniu, dar Israelul va trebui să colaboreze pe plan regional pentru a-şi menţine securitatea în domeniul apei dincolo de 2020”,

Un studiu al NASA scoate în evidenţă aspecte mai puţin plăcute precum că între 2003 şi 2010, Orientul Mijlociu a pierdut o cantitate de apă dulce echivalentă cu Marea Moartă, respectiv, 144 de miliarde de metri cubi.

Dintotdeauna în ţările semiaride, apa a stârnit sentimente puternice. Motivul e simplu: Apa este indispensabilă vieţii. Aşa cum a afirmat Kofi Annan, „apa dulce este preţioasă: nu putem trăi fără ea. E de neînlocuit: nimic nu o poate substitui. Este sensibilă: activităţile omului au un mare efect asupra cantităţii şi a calităţii rezervei de apă dulce“.

Lipsa de apă, mai întâi de toate, poate produce daune sănătăţii. Problema nu constă în faptul că oamenii mor de sete, ci în faptul că, din cauza calităţii inferioare a apei potabile şi a celei folosite pentru gătit, se pot îmbolnăvi. Elizabeth Dowdeswell a spus că, „în ţările în curs de dezvoltare, circa 80% din totalul bolilor şi peste o treime din totalul deceselor sunt cauzate de consumul de apă poluată“.Neavând de ales, o familie săracă se vede obligată să folosească apă poluată.

Unele studii arată că numărul persoanelor care trăiesc în condiţii de igienă necorespunzătoare a crescut de la 2,6 miliarde, în 1990, la 2,9 miliarde, în 1997, numărul acestora fiind în creştere în continuare. Alarmant este faptul că număr acestora reprezintă aproape jumătate din populaţia globului. Deasemenea, se ştie că igiena este pur şi simplu o chestiune de viaţă şi de moarte.

Un alt studiu a clasat toate țările în funcție de severitatea crizei de apă cu care se vor confrunta, iar Orientul Mijlociu a ieșit din nou în evidență ca cea mai vulnerabilă regiune. Paisprezece dintre cele 33 de țări care au cele mai mari șanse să intre în criză de apă sunt în acestă regiune, inclusiv nouă care sunt considerate extrem de susceptibile: Bahrain, Kuwait, Palestina, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Israel, Arabia Saudită, Oman și Liban.

Mai multe studii recente susțin că rezultatele crizei de apă ar putea fi haosul și conflictul, mai ales în regiunile deja afectate de criză, precum Orientul Mijlociu și Africa.

Îngrijorător este faptul că tocmai țările aflate în tensiune geopolitică au mari probleme cu resursa apă.

Un raport al agenţiilor de informaţii din Statele Unite a scos în evidenţă un motiv de război mai putin obişnuit, care poate apărea în Orientul Mijlociu, Asia de Sud şi Africa de Nord. Raportul anunţa că apa va deveni în viitor o armă de razboi sau o ameninţare teroristă.

De aceea, nevoile comune au uneori darul să conducă la colaborare în detrimentul conflictelor armate care de cele mai multe ori dacă nu de fiecare data conduc la agravarea situaţiei.  Din nefericire, cooperarea nu constituie regula în majoritatea cazurilor. Acțiuni unilaterale, ca de exemplu construirea unui baraj sau devierea cursului unui râu transfrontalier pentru utilități naționale, devin motive de ostilitate. În multe întâlniri la nivel înalt, pe agenda ascunsă figurează problema apei. Mitchel Bard, director al Bibliotecii virtuale evreiești, unul din experții americani în politici ale Orientului Mijlociu declara că “…apa este un element cheie al oricărei negocieri de pace, dar foarte neglijat în dezbaterile publice”. Conflictele se nasc între pretențiile țărilor din amonte și nevoile țărilor din aval. Cele din amonte, de ex. Turcia, consideră că pot controla economia apelor, dispunând de ele la discreție. În alte cazuri, țări din josul fluviului, în virtutea superiorității militare, impun regulile jocului (vezi Egiptul și Israelul). Dar apa nu poate fi proprietatea nimănui. In lumea arabă, de exemplu, responsabilitatea pentru bunul colectiv reglementează administrarea apei astfel: cel care sapă o fântână are dreptul să o folosească primul, dar nu poate refuza dreptul celorlalți de a o folosi pentru a bea – om sau animal. Omul care introduce un vas în fântână va fi stăpânul deplin doar al cantității de apă pe care a scos-o și doar atât. Fundamentaliștii islamici însă, când e vorba să împartă apa cu ne-islamicii, vor să facă din apă un instrument al Jihadului.

Pe când era general, Ariel Sharon a mărturisit un amănunt esențial din culisele războaielor israelo-arabe: “Oamenii cred că data de 5 iunie 1967 este ziua începerii războiului de şase zile. Aceasta este data oficială. Dar în realitate, a început cu doi ani şi jumătate mai devreme, în ziua în care Israelul a decis să reacţioneze faţă de redirecţionarea Iordanului”. Ce se întâmplase? La un summit arab în Amman, în 1964, s-a decis ca izvoarele Iordanului să fie redirecţionate de către Liban și Siria așa încât Israelul să nu mai beneficieze de apele lui. Cu câteva luni înaintea summitului, Israelul construise pe malul vestic al Mării Galileii o staţie de pompare uriaşă capabilă să transporte apa până în Deşertul Neghev. Tensiunea dintre Liban şi Israel a crescut rapid în momentul în care Israelul a acuzat vecinul din nord că încearcă să devieze râul Yarmuk care se varsă în Marea Galileii, o sursă primară de apă proaspătă a acestuia. Acordul de pace dintre Israel şi Palestina cuprinde și problema apei. „Dacă există voinţă politică pentru pace, apa nu va fi un obstacol. Dacă vrei motive de război, apa îţi oferă ocazii mari”, declara Uri Shamir, profesor de hidrologie, membru al echipei de negociatori israelieni ai procesului de pace din Orientul Mijlociu.

Gherilele Fatah ale lui Yasser Arafat au fost înființate ca o reacție împotriva sistemului israelian de administrare a apei. Israelul, teritoriile palestiniene și Iordania depind în egală măsură de apele Iordanului. Totuși, Israelul era cel care controla apele acestuia reducându-i debitul în vreme de secetă și restricționându-l sever.

În ciuda dialogului clar sau mai obscur în jurul apei, omenirea n-a rezolvat încă veche dilemă: cât de justificată este pretenția de suveranitate asupra apelor teritoriale? Fac ele parte din resursele naționale sau se constituie într-o bizară excepție, în numele unei etici supranaționale?

Cazul disputei dintre Turcia și Siria este clasic. În ianuarie 1990, Turcia a oprit apele Eufratului, demonstrând statelor învecinate că le poate controla accesul la apă. Oficial, întreruperea a fost determinată de umplerea uriaşului lac de acumulare de la noul baraj de la Ataturk. În realitate, Turcia a arătat Siriei ce se poate întâmpla dacă preşedintele Hafez al-Assad continuă să ajute rebelii kurzi din sud-estul Anatoliei. Irakul a fost și el afectat, fapt care a determinat crearea unei alianțe dintre Siria și Irak. După trei săptămâni, Eufratul și-a reluat cursul. Tensiunile dintre Turcia şi Siria persistă însă din cauza planurilor Turciei de a construi 22 de baraje şi rezervoare, ceea ce va reduce Siriei cantitatea de apă până la 40% din debitul Eufratului din 1980. După Eufrat, urmau planuri pentru Tigru, cu efect direct asupra Irakului.

Malițios, fostul preşedinte al Turciei, Suleyman Demirel, explica: „Nici Siria, nici Irakul nu pot pretinde apele Turciei, aşa cum nici Ankara nu poate pretinde petrolul lor. Avem dreptul să facem ce vrem. Resursele de apă sunt ale Turciei, iar rezervele de petrol sunt ale lor.  Noi nu pretindem să împărţim resursele de petrol, iar ei nu pot pretinde să folosim în comun resursele de apă.” Replica Siriei a fost finanţarea rebelilor kurzi în vederea unor atentate teroriste în Turcia.

Practic, există trei concepții fundamentale în această chestiune:

  • “suveranitatea teritorială absolută”, când statul poate folosi resurse de apă așa cum dorește el, chiar dacă este în detrimentul statelor vecine;
  • “suveranitatea teritorială limitată”, care invocă folosirea egală de către toate părțile;
  • “comunitatea statelor riverane”, care promovează managementul integral al bazinelor hidrografice.

Prin declarația din 2002, ONU și-a clarificat poziția: accesul la apă reprezintă un drept al omului, ceea ce este mai mult decât o nevoie.

Pentru a facilita cooperarea în locul conflictului sunt prezentate patru reguli:

  • Guvernele să nu mai trateze apa ca pe o rezervă disponibilă infinit care poate fi exploatată fără a ţine cont de problemele ecologice;
  • să se evite unilateralismul. Orice schimbarea a bazinului unei ape trebuie să fie negociată şi nu impusă;
  • Guvernele ar trebui să privească dincolo de graniţele propriei ţări pentru o cooperare cu celelalte ţări afectate;
  • liderii politicii trebuie să se implice. De obicei, discuţiile cu privire la managementul apei sunt purtate de tehnicieni.

Potrivit unui raport de securitate de la Washington, publicat de cei de la RT.com, în jurul anului 2030, în lume va fi o criza acută de apă potabilă. Națiunile vor opri accesul vecinilor la sursele lor de apă potabilă, iar statele care nu pot furniza apă cetățenilor lor se vor prăbuși.

Astfel că statele din regiune sunt în căutarea soluțiilor pentru asigurarea necesarului de apă potabilă și industrială pentru națiunile lor.

Pentru completarea deficitului de apă unele ţări utilizează deja apele reziduale tratate în scopuri agricole. Exemplele cele mai bune sunt ale ţărilor care au resurse de apă limitate, respectiv: 40% sunt utilizate în Fâşia Gaza în teritoriile palestiniene, 15% în Israel şi 16% în Egipt.

Desalinizarea apei de mare este o altă metodă de obţinere a apei potabile şi industriale în regiunile de deşert, în ţările care au atins limita de şanse în utilizarea resurselor de apă din surse regenerabile, Arabia Saudită, Israel, Cipru si altele.

Referindu-se la zona Orientului Mijlociu, unele studii și rapoarte evidențiază problemele cu care se confruntă fiecare stat în parte, respectiv:

  • în Egipt creşterea nivelului Mării Mediterane ameninţă nu numai să scufunde oraşele de pe coastă ale ţării (incluzând Alexandria cu o populaţie de 4 milioane) dar de asemenea să contamineze apa sedimentară din Delta Nilului, unul dintre cele mai largi rezervoare subterane de apă din lume;
  • în Gaza incursiunea apei de mare şi scurgerea canalelor a transformat 95% din apa sedimentară în neacceptabilă pentru consumul uman;
  • în Yemen, în multe arii muntoase, băutul de apă a scăzut la mai puţin de un sfert, pe zi, pe persoană. Prima capitală din lume rămasă fără apă ar putea devein Sana”a;
  • în Syria Guvernul a irosit 15 miliarde de dolari în proiecte nereuşite de irigaţii între 1988-2000 iar între 2002-2008 aproape toate cele 420.000 de puţuri ilegale s-au uscat, astfel că, resursele totale de apă au scăzut la jumătate, în egală măsură a scăzut şi producţia de grâne, silind astfel 250.000 de fermieri să-şi abandoneze pământurile. Problemele cu apa, în anul 2009, au costat Syria peste 800 000 de locuri de muncă. În 2010, în îndepărtata regiune Raqqa anticele sisteme de irigaţii s-au prăbuşit, resursele subterane de apă s-au uscat şi sute de sate au fost abandonate astfel că, pământurile agricole au devenit deşerturi iar animalele rumegătoare, au murit;
  • în Iraq se estimează că apele Eufratului se vor reduce curând la jumătate. Deja în 2011, Digul Mosul, cel mai mare din Irak, a fost închis datorită cursului insuficient de apă. Apa de mare din Golful Persic a ridicat nivelul la Shatt al-Arab astfel că apa sărată rezultată a ucis peştele, stocul de animale şi recoltele. Deasemenea, în nordul Irakului lipsa apei a dus la abandonarea de sate, azi unele fiind ingropate în nisip şi la scăderea cu 95% în producţia de orz şi grâu. Curmalii s-au împuţinat de la 33 de milioane la 9 milioane. Asanarea mlaştinilor din sudul Irakului a distrus totodată ecologia regnului animal, lipsindu-i pe arabii din delte de modul lor de supravieţuire;
  • în Golful Persic vastele eforturi de desalinizare, ironic, au mărit nivelul de salinitate în apa golfului de la 32.000 la 47.000 părţi per milion, ameninţând fauna şi viaţa marina;
  • în această istorie precară, Israelul dovedeşte a fi singura excepţie. Până în anii 1990 și el a suferit de lipsă de apă însă în prezent, mulţumită unei combinaţii de conservare şi reciclare, a unor măsuri innovative de tehnică agricolă şi o iniţiativă high-tech de desalinizare, ţara este bogată în apă. În zilele noastre Israelul poate desaliniza cam 17 litri de apă la costul de 1 cent US; şi că este capabil să recicleze cam de 5 ori mai mult decât Spania, care este pe locul doi.

Am ținut să fac această prezentare de date înainte de a trece la dezbaterile din cadrul conferinței tocmai pentru a crea o imagine a importanței evenimentului și a consecințelor benefice pe care le poate avea rezultatul acestor dezbateri în politica din Orientul Mijlociu privind colaborarea tărilor din regiune la gestionarea resurselor de apă dulce.

În continuare voi evidenţia cele ce au fost discutate în cadrul Conferinţei ce face subiectul prezentului articol.

În deschiderea conferinței, Gianni Pittella, președintele grupului S&D din Parlamentul European, a subliniat următoarele: „Faptul că stăm unii lângă alții, ambasadorii din Israel și Palestina, reprezintă un rezultat deosebit pe care țin să-l salut. Mă bucur că s-a întâmplat așa. (…) Ce ne dorim noi — o zonă în care să fie construite două state care să trăiască în autonomie și în securitate reciprocă. Acesta este obiectivul nostru de fond. Și, în ciuda adversităților, deși istoria practic a reacționat cu duritate de foarte multe ori în această regiune, acesta trebuie sa fie obiectivul pe care să-l avem. (…). Cred în conviețuirea pașnică. (…) Este nevoie de un principiu de echitate. Nu este normal ca unii să aibă 80 la sută, iar alții 20 la sută.”

În încheierea alocuțiunii acesta și-a exprimat speranța că prin această întâlnire se încearcă ceva istoric și speră că va fi începutul unei  bune cooperări și că numai împreună se va găsi o soluție pacifistă pentru împărțirea apei în zonele de conflict.

În continuare, s-a dat citire, de către europarlamentarul Doru Frunzulică, mesajului transmis de liderul PSD Liviu Dragnea care nu a putut partcipa la conferință din cauza unor probleme interne ale României care necesitau rezolvare urgentă.

„Noi credem în puterea negocierilor și a convorbirilor, a cooperării și a parteneriatului în dezvoltarea intereselor comune. Doar în felul acesta putem ajunge la o soluție pentru conflictul israeliano-palestinian pentru a ajunge la o situație stabilă în regiune.

Astăzi discutăm despre problema apei potabile, esențială în regiune și nu numai. Apa este o resursă vitală pentru existența de zi cu zi și devine o resursă din ce în ce mai limitată la nivel global. Apa devine din ce în ce mai mult un declanșator al diverselor conflicte. De multe ori, această resursă nu este utilizată cum trebuie și aceasta duce la probleme economice și sociale pentru cei care trebuie să le partajeze.

România a încercat întotdeauna să fie un mediator neutru între părțile din Orientul Mjilociu pentru a putea promova această cooperare și întări relațiile cu toate aceste părți. Noi credem în puterea negocierilor și a convorbirilor, a cooperarii și a parteneriatului în dezvoltarea intereselor comune. Doar în felul acesta putem ajunge la o soluție finală pentru conflictul israeliano-palestinian pentru a ajunge la o situație stabilă în regiune.

Consumul de apă din Orientul Mijlociu este în creștere. (…) Există câștigători și perdanți, părțile trebuie să înțeleagă că apa este o resursă flexibilă, să utilizeze mecansimele disponibile (…) Există, de asemenea, și proiectul între Marea Roșie și Marea Moartă, care este esențial. A fost nevoie de un adevărat miracol din partea lui Moise pentru a putea trece peste apă. Însă este clar că intervenția divină nu este neapărat necesară, pentru că acest proiect ambițios a fost semnat anul trecut între Israel și Iordania. Dacă acest proiect merge mai departe, el poate fi o soluție foarte bună pentru problemele de apă și pentru degradarea mediului în regiune.”

În alocuțiunea sa, ambasadorul României la UE E.S. Luminița Odobescu a scos în evidență faptul că apa este o resursă prețioasă, precum și faptul că România ar putea fi un mediator neutru pentru a promova cooperarea în regiune.

La tribuna discuțiilor a urmat apoi ambasadorul Iordaniei la UE E.S. Yousef Bataineh, care a declarat că Iordania este cea mai săracă țară când vine vorba de resursele de apă, fiind sub nivelul de sărăcie stabilit la nivel global. Acesta a mai prcizat că în țara sa  trăiesc 49 de naționalități, dintre care peste 30% dintre refugiații sirieni (numărul refugiaților fiind în creștere), cea ce a determinat creșterea consumului de apă în Iordania în ultimii ani. Acesta a subliniat, deasemenea, faptul că apa nu poate fi limitată la anumite țări sau regiuni.

Astfel că, pentru a face față crizei, Iordania a făcut un plan în care ține cont de capacitatea de existență a fiecărei țări, subliind faptul că la nivel regional s-a concretizat  proiectul Marea Roșie – Marea Moartă, care este în curs de derulare.

După acestă poziţie exprimată,  a luat cuvântul ambasadorul Palestinei la UE, Belgia și Luxemburg, E.S. Abd-Al-Rahim Al-Farra, care a  evidențiat faptul că „Subiectul apei este un subiect absolut esențial pentru comunitățile din regiune. Poporul palestinian, atât din interior cât și din afară, este un popor care împlinește 50 de ani de ocupare a Cisiordaniei, Ierusalimului de Est și Fâșiei Gaza. Israelul (…) ne încalcă constant drepturile internaționale, (…) practică o politică sistematică de distrugere a resurselor palestiniene în ceea ce privește apa.”

Totodată, a arătat faptul că în această situație există pierderi economice și riscuri sanitare pe temen lung. Acesta și-a încheiat alocuțiunea prin a sublinia importanța existenței relației Palestinei cu pământul său pentru a avea dreptul la prosperitate.

În replica, ambasadorul Israelului la UE E.S. Aharon Leshno-Yaar a declarat că astfel de reuniuni nu trebuie folosite drept prilej pentru declarații politice, tematica fiind una extrem de importantă și a arătat că Israelul e pe locul I  la reciclarea apelor reziduale, procesând 90% din apele reziduale naționale pentru utilizarea lor, mai apoi, în agricultură.

            Acesta a mai evidențiat faptul că Israelul nu are probleme cu apa deoarece are un sistem creativ și soluții inovatoare care folosesc tehnologii de ultimă generație.

În intervenția sa,  a mai subliniat obligativitatea cooperării transfrontaliere pe problema apei a tărilor din regiunea Orientului Mijlociu. Astfel, un exemplu de urmat pentru alte țări din regiune este proiectul Marea Moartă și Marea Roșie care va produce apă desalinizată pentru țările implicate în proiect.

A urmat apoi un Panel pe tema „Cooperarea în domeniul apei” cu două secțiuni a) comitetele comune de apă și b) proiectul Marea Roșie – Marea Moartă.

În alocuțiunea sa, domnul Nabil Al Zoubi, Directorul de proiect pentru Proiectul Marea Roșie – Marea Moartă – Ministerul Apelor, Iordania, a arătat faptul că în anul 1994 a fost semnat tratatul de pace conform căruia Iordan si Israel cumpără 50 mld m3 de apă anual pentru a acoperi deficitul. El a subliniat, deasemenea, importanța acordului dintre Iordania și Israel pentru construirea unei conducte care va lega Marea Roșie de Marea Moartă.

În martie 2015, Israelul și Iordania au semnat o înțelegere privind realizarea proiectului „Canalul Marea Roșie – Marea Moartă”, acesta fiind inclus într-un memorandum (Memorandum of  Understanding) semnat între Israel, Iordania și Autoritatea Palestiniană în 9 decembrie 2013 la Washington.

Proiectul va contribui la rezolvarea parțială a unor probleme regionale în ceea ce privește lipsa apei.

Acordul semnat în prezența reprezentanților Statelor Unite și ai Băncii mondiale stipulează construirea unui canal pentru a pompa apă din Marea Roșie în Marea Moartă aflată într-un avansat proces de secare.

Într-o primă fază a proiectului vor fi pompați 300 de milioane m3 de apă în fiecare an din marea Roșie în Marea Moartă. Totodată, o parte din apa pompată din Marea Roșie va fi desalinizată și dirijată spre Israel și Iordania.

Curiozitatea inginerului din mine m-a făcut să caut mai multe detalii despre proiect și am găsit un articol pe internet al d-lui Corneliu Pivariu în care acesta prezintă imformații utile pentru orice cititor interesat de acest proiect, respectiv:

„Proiectul semnat include constuirea unei fabrici de desalinizare a apei de mare cu o capacitate de 65-85 milioane mc/an în Aqaba, Iordania. Conform unor surse media, din această cantitate 35 milioane m3 vor fi cumpăraţi de Israel. În acelaşi timp Iordania va cumpăra o cantitate adiţională de 50 milioane m3 de apă din lacul Kinneret din Israel, pentru a o utiliza în zona de nord a ţării. De asemenea, va fi realizată o conductă care va transporta apă din golful Aqaba în Marea Moartă.

Obiectivele principale ale proiectului pot fi considerate următoarele: asigurarea necesarului de apă potabilă pentru Iordania, Israel şi Autoritatea Palestiniană; completarea cu apă de mare a Mării Moarte pentru creşterea nivelului acesteia şi evitarea secării (nivelul acesteia scade cu un metru pe an, iar în ultimii 20 de ani suprafaţa sa s-a redus cu circa30%); sprijinirea dezvoltării economice a Iordaniei; generarea de electricitate pentru nevoile proiectului; dezvoltarea colaborării între părţile implicate pentru creşterea stabilităţii regionale şi crearea condiţiilor de extindere a “Planului Valea Păcii” (Peace Valley Plan).”

Am plecat de la această conferință cu satisfacția că proiecte mari de anvergura celui prezentat anterior pot rezolva probleme mari aflate în divergență în regiunea Orientului Mijlociu, pe cale pașnică prin cooperare și înțelegere reciprocă.

Contribuţia unor astfel de proiecte la întărirea păcii și la creşterea stabilităţii regionale între ţările Orientului Mijlociu este fără de tăgadă.

Altfel spus , problema care se întrezărește la orizont, a unor revolte a populaţiilor din cauza secetei (probabil cea mai gravă într-o regiune cu probleme profunde) poate fi rezolvată cu gândire şi maturitate politică. Cooperarea trebuie să fie un puternic catalizator pentru rezolvarea problemelor aflate în regiune, astfel încât conflictele armate să fie date uitării. În fapt, confruntările armate nu ar face decât să accentueze problemele din zonă, inclusiv cea a lipsei de apă.

Conştientizarea lipsei de apă potabilă trebuie să preocupe toate statele lumii, atât pe cele care deja o resimt, dar şi pe cele care în viitor ar urma să se confrunte cu această lipsă.

Concluzia mobilizatoare în demersurile privind protejarea apei ca resursă a omenirii este aceea că, spre deosebire de alte resurse, apa este vitală şi nu poate fi înlocuită cu nicio altă resursă de pe Pământ.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *