BOMBARDAMENTELE ANGLO – AMERICANE ASUPRA ROMÂNIEI,
APRILIE – AUGUST 1944
(Fragmente)
Prof. Drd. Emanuel IACOB
Moto: „Aici (Ploieşti – n.n.) este locul unde Armata a IX-a Aeriană va face istorie sau va dori să nu se fi născut niciodată”. Comandantul Armatei a IX-a Aeriene Americane Geneneral Lewis H. Brereton
În primăvara şi vara anului 1944, în conformitate cu evoluţia operaţiunilor militare pe fronturile de luptă din Europa, regiunea petroliferă Ploieşti a rămas un obiectiv primordial pentru aviaţia militară anglo-americană. Numeroase documente de natură politică şi militară, elaborate de către cele mai înalte foruri decizionale aliate, au reiterat caracterul prioritar al obiectivului reprezentat de către regiunea petroliferă Ploieşti.
Câteva exemple credem că sunt edificatoare. La 11 aprilie 1944, într-un mesaj destinat preşedintelui S.U.A. – F.D. Roosvelt – se arată că poziţiile economice deţinute de către germani în România erau “de cel mai mare interes” la 15 mai 1944 se considera că “petrolul de la Ploieşti era cel mai important obiectiv din Balcani, mai important decât comunicaţiile Axei şi oricare alte centre”, iar la 13 iunie 1944, în contextul în care regiunea petroliferă fusese deja intens bombardată, Washingtonul a ţinut să reitereze, într-un mesaj adresat Cartierului General al forţelor Aeriene Aliate din Mediterana că: “Obiectivele petrolifere rămân cea dintâi prioritate pentru bombardamentele în sud-estul Europei. Dacă toate rafinăriile de la Ploieşti vor fi scoase din acţiune, atacurile se pot orienta asupra rafinăriilor din Austria şi Ungaria”.10
În lumina celor prezentate anterior, se poate afirma că scopurile urmărite de aliaţi, prin bombardamentele efectuate în perioada 4 aprilie 1944 – 20 august 1944, au fost economice, politice şi militare şi anume: distrugerea poziţiilor economice deţinute de cel de-al III-lea Reich în România, sprijinirea invaziei terestre în Normandia (operaţiunea “Overlord”) şi scoaterea României din războiul dus alături de Germania nazistă.
3.1. Operaţiunea Tidal Wave (Valul Nimicitor), a reprezentat o acţiune de bombardament aerian al Statelor Unite asupra rafinăriilor germane de la Ploieşti, România, la 1 august 1943. În misiune au fost folosite 177 bombardiere grele B-24 Liberator pornind de la Benghazi, Libia, care au atacat rafinăriile de la altitudine joasă cu pierderea a 53 de avioane, 44 în faţa anti-aerienei române şi germane. Cinci piloţi au primit Medalia de Onoare, trei postum, cele mai multe medalii decernate vreodată pentru o singură misiune de către Forţele Aeriene Americane. Comandantul grupului 6 Vânătoare Dan Vizanti, avea să noteze: “Duminică, 1 august 1943, o formaţie de circa 180-200 avioane de bombardament americane „Liberator” decolau de la Benghazi, din Africa, cu misiunea de a distruge zona petrolieră Ploieşti. Această misiune a fost un eşec, numai circa 60 de avioane întorcându-se la bază. Cauzele acestui eşec au fost: marea distanţă de la Benghazi la Ploieşti şi, în special, survolarea Mediteranei şi opţiunea pentru un atac la joasă altitudine, permiţând apărării antiaeriene române să doboare avioanele americane”.11
Potrivit datelor istorice, doar 162 din cele 178 de avioane care au decolat din Libia au ajuns deasupra României, restul de 16 au făcut cale întoarsă, fie s-au prăbuşit fie au aterizat forţat, din diverse motive. Deasupra României, americanii au pierdut 35 de bombardiere B-24 Liberator, din care 20 au fost doborâte sau avariate de aviaţia germană şi română, şi 15 de artileria antiaeriană. Informaţii ulterioare arată că pierderile americane au fost mult mai ridicate: numai 88 de bombardiere – jumătate din forţa iniţială – au ajuns înapoi în Libia, la bazele din Benghazi, din care 55 grav avariate. În total, 53 de avioane au fost distruse, 23 de avioane au ajuns la bazele aliate din Cipru, Sicilia, Malta, iar alte opt, în Turcia. Totodată, din cei 1.726 de oameni care au constituit echipajele bombardierelor (piloţi, mitraliori, bombardieri, mecanici de bord, telegrafişti, etc.) 310 au decedat, 130 au fost răniţi (54 deasupra zonei Ploieşti-Prahova), 108 au căzut prizonieri pe teritoriul românesc, 79 au fost internaţi în Turcia. Preşedintele Roosevelt a comunicat aceste cifre Congresului SUA, la 15 august 1943, şi a recunoscut ca ele par “dezastruoase”. Putem spune, fără exagerare, că operaţiunea “Tidal Wave”, din punct de vedere militar, a fost un eşec, întrucât nu şi-a atins obiectivul: distrugerea rafinăriilor de petrol de la Ploieşti, Brazi, Câmpina.
3.2. Pierderi
În raport cu pierderile suferite, rezultatele atacului pot fi considerate ca fiind modeste. Primele evaluări efectuate de către legaţia germană din Bucureşti au arătat că fuseseră lovite următoarele rafinării: 1. serios – “Astra Română”, “Româno-americană”, “Steaua Română”, “Columbia”; 2. – uşor: “Creditul Minier”, “Orion”, “Vega”. În urma atacului au mai fost avariate gara din Ploieşti (un tren de muniţii a explodat), oraşul propriu-zis a suferit pagube insignifiante, în schimb stricăciunile provocate de atac erau considerabile în oraşuil Câmpina.
În seara aceleiaşi zile, de 1 august 1943, legaţia germană a înaintat un nou raport Berlinului, care confirma faptul că pagubele provocate de atac erau moderate şi se arăta că rafinăria “Româno-Americană” nu fusese avariată. Un raport înaintat o zi mai târziu, la 2 august 1943, confirma datele oferite în rapoartele anterioare şi concluziona că producţia putea continua cu unele neajunsuri. Aceste neajunsuri erau în fapt diminuări ale capacităţii de rafinare la rafinăriile care fuseseră lovite şi care, împreună cu pierderile de altă natură – în conformitate cu o notă întocmită de expertul economic german Karl Schnurre la 3 august 1943 – se prezenta în felul următor: “Steaua Română” – 1.000.000 tone; “Columbia” – 540.000 tone; “Astra Română” – 700.000 tone; “Concordia” – 300.000 tone; “Creditul Minier” – 500.000 tone; “Xenia” – 290.000 tone. Aceeaşi notă aprecia că pierderea de carburanţi şi uleiuri minerale rezultate în urma arderii se cifra între 40.000-60.000 tone.Totuşi, în pofida acestor pierderi, nota întocmită la 13 august 1943 de către directorul ministerial Karl Clodius considera – având la bază concluziile specialiştilor în domeniul petrolier, români şi germani – că până la 1 octombrie 1943 era posibilă restabilirea capacităţii de rafinare existentă înainte de atac.12
A fost, în alţi termeni, “o victorie la Pyrrhus”, pentru care însă Forţele Aeriene ale SUA şi-au luat revanşa cu vârf şi îndesat: au urmat devastatoare bombardamente aeriene americano-britanice asupra întregului teritoriu al României, în perioada 4 aprilie – 20 august 1944 (circa 40 de raiduri masive de avioane, cu 83 de atacuri, din care 67 de zi şi 16 de noapte). Aceste atacuri aveau un dublu scop: distrugerea zonei petrolifere Ploieşti-Valea Prahovei şi scoaterea României din războiul alături de forţele Axei, trecerea ei de partea Naţiunilor Unite, fapt atins la 23 august 1944, cu consecinţele ştiute.
În zilele de 3 si 4 aprilie 1944 au fost bombardate masiv oraşele Ploieşti şi Bucureşti, cu 2 valuri de bombardiere B-52 care au decolat de la baza Foggia, Italia. După unele surse, se estimează peste 2000 de români morţi şi răniţi grav, majoritatea populaţie civilă şi personal CFR.
La Ploieşti bombardamentele au vizat triajul feroviar, ce reprezentă cel mai important nod de cale ferată al ţării, cât şi rafinăriile ce prelucrau petrolul extras din zonă, furnizând combustibil ţării şi aliatului german. Sistemul defensiv antiaerian a pus mari probleme atacatorilor. Acesta cuprindea, pe lângă bateriile antiaeriene, recipiente metalice răspîndite pe străzi şi în afara oraşului, pe o rază de 5 km în jurul rafinăriilor, conţinând o substanţă lichidă ce în contact cu aerul devenea un gaz opac, creând astfel o ceaţă care a învăluit o arie cu latura de 10 km. Americanii însă au bombardat uniform toată zona, mai ales triajul feroviar, unde se aflau şi bateriile antiaerienei. Doar aici personalul CFR a numărat 800 de bombe. Au fost distruse antrepozite şi vagoane cu marfă şi alimente (datorită incendierii unui tren plin cu zahăr toată zona mirosea a zahăr caramelizat), un depozit de combustibili, restaurantul şi parţial clădirea gării. La 30 m de gară era un buncăr subteran care a adăpostit cam 200 de oameni – personal CFR şi localnici. În oraş au căzut bombe pe străzi şi clădiri, ucigând sute de oameni şi distrugând valori arhitecturale.
În Bucureşti, pierderile umane au fost cele mai grave, fiind vizate ţinte civile şi lipsind protecţia ceţii ca în Ploieşti. Cele mai grav lovite au fost zona Gării de Nord (Calea Griviţei, Plevnei, Bd. Titulescu, Dinicu Golescu, Şoseaua Orhideelor), Cartierul Giuleşti şi Crângaşi, antiaeriana dintre Bd. Ghencea şi Alexandriei şi cea din Băneasa. Clădirea gării a fost distrusă în totalitate. Pe la ora prânzului, un număr de 220 bombardiere B-17 (numite Fortăreţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat în spaţiul aerian al României, venind din Italia. Cu puţin timp înainte de apropierea lor de capitală, autorităţile au dat alarma. După 22 iunie 1941 s-au făcut zeci de exerciţii, pentru ca populaţia să se adăpostească, astfel că, pentru mulţi bucureşteni, alarma din 4 aprilie părea a fi un exerciţiu.
Era o zi de marţi, iar oamenii se găseau la lucru sau cu diverse treburi în oraş. De exemplu, conferenţiarul universitar Ion Hudiţă nota că în cursul dimineţii a fost la Universitate, unde a discutat cu rectorul Horia Hulubei, după care a decis să se întoarcă acasă în cartierul Vatra Luminoasă. „De-abia m-am urcat în tramvai – era unu şi un sfert – şi s-a auzit alarma. Când să trecem de Piaţa Brătianu, sergenţi de stradă şi un comisar au oprit toate tramvaiele, invitând lumea să se adăpostească unde poate. Mă îndrept spre Piaţa Rosetti şi văzând toată lumea alergând îngrozită, m-am adăpostit în gangul unei clădiri vechi.”
Gheorghe Zane, profesor la Universitatea din Iaşi, se afla de câteva zile în Bucureşti; s-a dus la Staţia C.F.R. Basarab pentru a-şi ridica bagajele pe care le expediase din „Capitala” Moldovei. În Memoriile sale, el avea să scrie: „Alarmă ca şi în zilele precedente. Populaţia a crezut că este vorba de un nou exerciţiu şi s-a ascuns în adăposturi.” S-a conformat şi el, nebănuind ce avea să urmeze.13
Ivor Porter, spion englez reţinut din decembrie 1943 în localul Comandamentului Jandarmeriei, împreună cu colegul său (tot spion) A.G. Chastelain, juca bridge. Peste mai mulţi ani avea să noteze că în ziua de 4 aprilie 1944, pe la ora 13,45 a auzit „avioanele de vânătoare trecând deasupra noastră, dar nu le-am dat nici o importanţă; zece minute mai târziu, primul covor de bombe a căzut în direcţia Gării de Nord. Ne-am uitat pe fereastră până a sunat telefonul şi i s-a spus subofiţerului să ne conducă la adăpost. Prima oară am stat acolo doar patruzeci de minute. Nu era un adăpost în adevăratul sens al cuvântului, era doar un coridor la subsol. Femei plângeau într-un colţ, convinse că rudele lor care locuiau în zona Gării de Nord fuseseră omorâte. Gardienii simţeau nevoia să iasă să vadă ce se întâmplă, dar erau obligaţi să stea cu noi; ca prizonieri eram în aceeaşi barcă cu ei. Chas [Chastelain] cânta la muzicuţă şi noi pălăvrăgeam despre război, prizonieri sau gardieni la fel de excitaţi de această schimbare în plictisul cotidian.”
În Gara de Nord se aflau câteva sute de basarabeni, evacuaţi, pentru a nu rămâne sub ocupaţia sovietică, de unde urmau să fie repartizaţi în anumite zone din Bucureşti, precum şi din provincie. Erau mai ales femei, copii şi bătrâni, într-o stare de totală deprimare şi derută. Îşi părăsiseră casa şi averea agonisită, iar acum aşteptau, flămânzi şi obosiţi, într-o gară pe care cei mai mulţi nu o văzuseră niciodată în viaţa lor. Când s-a dat alarma, aproape toţi au rămas în vagoane, întrucât nu aveau unde se adăposti. În Jurnalul său, Ion Hudiţă scria că a văzut cu ochii săi avioanele „care treceau în valuri strălucind în lumina soarelui ca nişte păsări de argint lucios. Aud zgomot de bombe care explodau în apropiere, precum un fum alb în direcţia avioanelor, de pe urma exploziei şrapnelelor trase de artileria antiaeriană, de pe acoperişul blocului Societăţii Mica.”
Gh. Zane notează si el despre grozăvia bombardamentului: „Deodată a început să cadă o ploaie de bombe dinspre Gară înaintând în faimosul «covor» spre centru. Ne-am refugiat în subsolul hotelului Union la care locuiam, fără să ne dăm seama de primejdia acestui fel de adăpost. Bombele cădeau în jurul nostru, continuu… Afară părea că un infern se declanşase. În adăpost, copii au început să plângă şi unele femei să scoată ţipete. Încet, încet, bubuiturile s-au rărit, până când, după vreo oră, nu s-au mai auzit.”
Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu se afla împreună cu soţul, compozitorul şi dirijorul George Enescu, în palatul din Calea Victoriei (Casa cu Lei). Peste mai mulţi ani, ea avea să scrie: „Pe cerul senin de primăvară, huruit , salve de artilerie neaşteptate, explozii care ne smulg uşile din balamale, detonări formidabile făcând ţăndări geamurile în locul în care George Enescu îşi compunea cvartetul în mi bemol major. Alt cutremur, provocat de această dată de nebunia ucigătoare a oamenilor, răstoarnă şi dărâmă peste tot în jurul nostru casele peste locatarii lor, porumbeii zboară înnebuniţi în strălucirea metalică a rachetelor luminoase. Ultimul răcnet al geniului tehnic al secolului… progresele civilizaţiei! Care întunecă albastrul cerului, acoperă soarele.”
Scriitorul Mihail Sebastian, locuind mai departe de Gara de Nord, nu a resimţit bombardamentul cu aceeaşi intensitate: „La început crezusem că e un exerciţiu (fusese unul cu 3 ore mai devreme). Pe urmă, cînd au început bubuiturile, am crezut că sunt ale artileriei. Au fost vreo două zguduituri mai puternice, dar parcă nu de bombă.”
Efectele au fost devastatoare. După încetarea bombardamentului, oamenii au început să iasă din adăposturi. Mihail Sebastian nu părea prea mult afectat. În Jurnalul său, nota: „Când am ieşit în curte, am văzut plutind nenumărate hîrtii colorate (manifeste probabil) şi am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decît manifeste… Primele zvonuri venite din oraş (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol) mi s-au părut născociri. Cînd am ieşit spre centru, o stranie agitaţie nervoasă însufleţea străzile, parcă mai mult din curiozitate decît din groază. Abea mai tîrziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului”.
Gh.Zane a constatat foarte rapid proporţiile dezastrului: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str.Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe.”
A ieşit din adăpostul improvizat şi Ion Hudiţă, care şi-a continuat drumul spre casă pe jos, deoarece tramvaiele nu mai mergeau: „am văzut pe Bulevardul Pake, aproape de Calea Moşilor, ambele trotuare pline de geamuri sparte, iar sergenţii de stradă încercând să împiedice trecerea pietonilor, de frică să nu se prăbuşească pereţii clădirilor. Am văzut casa lui Taşcă; avea toate ferestrele sparte şi un balcon dărâmat. Am ajuns acasă pe la ora trei. Ai mei observaseră de la fereastra sufrageriei, împreună cu soacră-mea, sutele de avioane care străluceau în soare. De la Calea Moşilor până la Vatra Luminoasă n-a căzut nici o bombă. Până la ora 4 am aflat la telefon dezastrul din oraş, în special cartierul Griviţa şi Gara de Nord. Pe la 5 vine Mielu Mihăiescu cu maşina să vizităm atelierele şi garajele Societăţii pentru a vedea ce stricăciuni a produs bombardamentul. În Cobălcescu, cladirea n-a suferit nimic afară de ferestre, sparte toate. La Hotel Ambasador, a căzut o bombă chiar pe trotuar, spărgând toate ferestrele faţadei, precum şi ale Centralei noastre.”
Maruca şi George Enescu au ieşit pe terasa palatului Cantacuzino, de unde au privit teribilul spectacol: „La cincizeci de metri distanţă, ardeau oamenii pe acoperiş, unde se refugiaseră văzând că imobilul – hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje – ia foc, fără putinţă de scăpare; maşini în flăcări, cu şoferul mort la volan, cu ocupanţii maşinii calcinaţi în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin faţa porţii noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără ţintă, unde să se ducă? Făcuţi fărâme sub ochii noştri, de explozii ce îşi accelerau ritmul din minut în minut, zgâlţânau din temelii casa pe care nu ne hotăram să o părăsim, cu toate rugăminţile disperate ale personalului nostru devotat, preferând să murim pe teresa noastră, sub cerul liber, decât să ne îngroape de vii dărâmăturile vreunui adăpost nesigur. Dar mai ai noţiunea morţii în astfel de momente? Gândul la aceste adăposturi mă îngrozea mai tare decât exploziile şi prăpădul făcut de bombe, chiar dacă la picioarele noastre, la etajul al cincilea, suflul arunca bucăţi smulse din pavaj, mari cât nişte pietre funerare de mormânt de copil, şi doi pereţi ai sălii de baie s-au prăbuşit cu un zgomot infernal, într-un nor de mortar şi de praf, la câţiva paşi de noi. Atunci când s-a lăsat din nou liniştea – ce linişte ! …prin telefonul dat de o prietenă, am aflat că familia George Florescu, rude apropiate ale mele, care ne erau foarte dragi, erau îngropaţi de vii în pivniţă, sub dărâmăturile casei lor cu trei etaje, din care nici un zid, nici măcar scheletul, nu rămăsese în picioare, se străduiau cu disperare să le scoată cadavrele de acolo, sau pe cei ce mai trăiau încă, poate. Când, pe la sfârşitul celei de a doua zile, cu mare greutate, familia cumnatului meu Nicolae a fost scoasă de acolo, una dintre cele patru fete, un înger de şaptesprezece ani, blondă ca o zână, murise, după o agonie ce a durat cât ziua precedentă, horcăind sub cărămizile şi mortarul ce o striveau, cu mama ei la câţiva metri, şi ea imobilizată, neputând face nimic pentru copila pe care o auzea gemând, deşi era, prin ce minune? nevătămată, sub o grămadă de dărâmături.”
Cei mai în vârstă relatează scene de groază. Pe Calea Giuleşti erau corpuri sfârtecate cu organele interne şi intestinele atârnând în copaci, bălţi de sânge şi cadavre carbonizate, iar pe Calea Griviţei, un cal de la o trăsură fusese proiectat la etajul unui bloc ruinat. Au fost distruse multe case vechi şi blocuri, oamenii care nu au mai încăput în adăposturi s-au ascuns în subsoluri, mulţi fiind striviţi între dărâmături sau asfixiaţi. În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. A fost un moment tragic, care nu trebuie uitat.
Acestui bombardament masiv i-au urmat altele, chiar şi după întoarcerea armelor (23 august 1944), având ca scop blocarea aprovizionării armatei germane cu combustibil şi distrugerea trupelor şi bazelor acestora de pe teritoriul ţării noastre. Să nu uităm însă de „victimele colaterale”, care au fost oameni nevinovaţi, compatrioţi de-ai noştri .14
10 Aurel Pentelescu, Bombardamentele aeriene anglo-americane asupra teritoriului româniei în perioada aprilie-august 1944. Atitudinea lui Gheorghe Brătianu faţă de acestea, în vol. Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. Studii, Coordonator Cătălin Turliuc, Iaşi, 2000, p. 3.
11 Dan Vizanti, articol citat.
12 E.182479-182485. Aufzeichnung des Ministerialdirektors Clodius vom 13.08.1043, über die Lage im Erdölgebiet von Ploieşti und die zu ergreifenden Massnahmen. Documentul este publicat şi în Akten zur deutschen Auswärtigen Politik. 1918-1945. Serie E: 1941-1945, Band VI, 1 Mai bis 30 September 1943, Göttingen, 1979, documentul nr. 223, p. 393-397.
13 Gheorghe Zane (n. 11 aprilie 1897, Galați – d. 22 mai 1978, București) a fost un economist român, istoric al gândirii economice românești și membru titular al Academiei Române (din 1974). A publicat lucrări în domeniul istoriei economice și sociale, istoriei gândirii economice, economiei politice, finanțelor publice, ș.a. În cercetarea științifică a folosit cu preferință metoda istorică.
14 Ioan Scurtu, Revista Clipa, aprilie, 2011.
2012